Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

îndemâna, sa nu o putem face Înseamna ca nu mai suntem buni de mare
treaba.
Tatal si fiul, tot vorbind, se încalzesc mai mult ca noi si-si fac o datorie
de onoare de a împlini aceasta misiune. Mult n-am stat asa. A doua zi de
dimineata, caruta plina de fân ia drumul Hategului, cu patru vlajgani bine
hotarâti. Pe sub seara ajungem la Hateg. Nu ne oprim aici, ci continuam mai
departe. Am mers asa pâna la miezul noptii. Ne oprim apoi într-o padurice la
marginea soselei si lasam caii sa manânce, apoi sa se odihneasca pentru
etapa cea de a doua zi si cea mai grea. Am profitat si noi sa dormim oleaca,
odihna necesara pentru ceea ce ne asteapta. În zori o luam din nou la drum
pâna la ultimul sat, ultima sosea de care. Am lasat caruta la un taran pâna la
întoarcere. I-am povestit o istorioara, sa parem mai aproape de preocuparile
omului de munte. Am venit sa cumparam lemn de casa, brad frumos, fara
noduri. Fiind oleaca si cunoscatori, am voi sa-l alegem noi însine. Taranul
nostru ne-a acordat încrederea, ba chiar ne-a promis sa aiba el grija de
caruta, sa o gasim întreaga la întoarcere. Oamenii simpli ajung repede sa
câstige încredere unii într-altii. Vorba directa, fara întortochieri, merge
direct la inima, vorba cizelata, slefuita, ca sa apara frumoasa, iese cu atât
mai dubioasa.
De-acum nu mai aveam caruta sa ne poarte. Nu aveam decât doi cai
pentru patru persoane. Urcam deci cu rândul. Când ajunge rândul meu, îi
spun mosului ca nu sunt obisnuit cu calul, ca prefer sa merg pe jos, dupa
cum sunt obisnuit, ca ma simt mai bine asa. Mosul numara 67 de ani, iar eu
cu 37 mai putin.
- Daca nu urci matale, atunci nici eu nu ma urc. Sau cu rândul, sau
deloc, eu asa înteleg ca ar fi drept!
- Nu te supara, taica, eu n-am încalecat de la vârsta de 10 ani. Daca-i
absoluta nevoie, o fac atunci când m-or lasa puterile. N-a mai insistat dar
nici nu s-a mai urcat pe cal. Peste putin timp eram toti pe jos si caii liberi. Se
odihnesc pentru întoarcere, când vor fi mai încarcati.
Seara, târziu, ajungem la valea cu pricina, unde am cazut acum cinci
luni de zile. Locurile tot pustii, nici o suflare de om. Am legat caii sub un
brad mare si am început sa cautam. Primul pachet, al lui Nicu Balanescu, cel
mai greu, aproape 80 de kg, iese la iveala. Era numai armament. L-am
împartit în desagi, pregatiti din vreme. Mai gasim alte doua pachete si acum
admiram frumoasa gramada de încarcat pe cei doi cai.
Ca facem însa cu parasutele Erau dintr-o pânza de matase fina ce nu