Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Sub mine nouri ce urca sau eu ma apropii de ei. Racoarea produsa de
curentul rece în cadere sau ultimul strop de energie m-au trezit.
Am fost azvârlit de la 1500 m înaltime, timp suficient pentru a ne
reveni, spre norocul nostru. De ne lansau de la 300 m, cum se obisnuieste,
nu stiu ce s-ar fi întâmplat.
Gura îmi era îmbâcsita de râncezeala. Blestemat «Butter» si ceasul
când l-am înghitit! Capul greu îmi dadea dureri penibile. Am totusi timp sa
ma uit la ceas: sapte si zece minute, seara, bineînteles. O vesnicie de când
am parasit tara «gazdelor». Sub mine, pete albe, pe mare suprafata, semanate
aproape. Sunt nouri, îmi zic, mai am pâna la pamânt. Usor, un murmur de
apa, parca-l aud aproape. Fara sa mai am timp de nici o reactie, un soc
puternic îmi loveste calcâiele si, în secunda urmatoare, sunt întins la pamânt.
Aveam gânduri pioase de împlinit odata ajuns pe glia româna, pe care
am parasit-o acum trei ani. S-o sarut cu nesat, sa ma închin. Pamântul acum
era tot sub mine si ceremonialul meu se transforma într-o parodie. Putin a
lipsit sa fie drama adevarata. Prea dur m-a primit. Nu ma mai astepta poate,
sau era deja prea târziu ca sa mai pot fi de vreun folos pamântului tarii mele!
Parasuta la sol e umflata de vânt din nou si ma târaste aiurea. Împlânt
mâinile, genunchii în pamânt, sa ma retin. Totul aluneca si corpul fara
rezistenta este târât nebuneste. Deodata mâna stânga se afunda si un fior ma
cuprinde. Simt apa pârâului ce-l auzeam susurând acum câteva clipe, cum se
prelinge pe piele. Curând, corpul întreg se gaseste în albia adânca, tras
înainte de parasuta mereu umflata. Ma proptesc pe mal cu mâinile, cu capul,
sa opresc târâsul, dar apa îmi trece peste cap, ma înghite. Scot capul sa
respir si începe lupta de supravietuire. Pârâul nu era adânc: 70-80 cm si tot
atât de lat. Înfipt solid în canal, pieptul proptit de mal, abia acum îmi
amintesc cum trebuie sa procedez pentru a ma debarasa de parasuta. Sa apas
pe cele doua extremitati ale cilindrelor atârnate la piept.
O alta grija ma chinuie! Daca o degajez de corp, cu mâinile slabite voi
putea-o tine umflata în vânt sa nu zboare peste sate, sa ne anunte sosirea
Ma înfig mai mult în albie, lasând doar capul afara, pentru aer. Prind
corzile în mâini si trag din toate fortele spre mine. Ma zbat cu ultima energie
si reusesc sa o imobilizez istovit.
Parasuta era mare cât un acoperis de casa. Am reusit totusi s-o trag, s-o
pun sub picioare, sub apa. Abia acum îndraznesc sa apas pe sistem, ca s-o
dezleg de la piept, sigur ca nu-mi va mai scapa. Asez în fata, pe mal, partea
care era legata de corp si, scotând-o câte putin, reusesc s-o fac gramada, o