Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

se permite sa primeasca pachete de acasa. Haine curate si alimente. Nu atât
faptul de a primi aceste bunuri, cât mai ales ca era singura legatura cu cei de
afara, cu cei de acasa. Cei detinuti la secret, cei în curs de ancheta...
avansata nu primesc nimic. La fel cei ce nu mai sunt sau pe cale de a
disparea, sa li se piarda orice urma. Familiile se straduiesc zadarnic sa afle
ceva despre ei, colindând toate închisorile, pâna la Bucuresti, ca doar, doar
le vor da de urma. Multi, foarte multi, nu mai raspund la nici un apel. Prin
capriciile sortii, câtiva, putini, apar din nou, dupa un timp.
Ziua de vineri a fost destinata pentru noi, cei de aici, sa primim semne
de acasa, între orele 12 si 1. Înca de la orele 10, unul câte unul, dintre acei
ce aveau pe cei dragi detinuti aici, se aduna în fata cladirii Securitatii,
asteptând o probabila învoire de a le transmite pachetele. Prin deschizatura
dintre bolovanul ce-mi astupa fereastra si cadrul ei observ siluete în miscare,
dând târcoale «institutiei», scrutând ferestrele, în speranta ca vor desprinde
un crâmpei din figura unui frate, unui copil sau parinte, întemnitati aici. Pe
la orele 11 se aud voci pe afara. Din ce în ce mai multe. Din când în când,
vocea santinelei, apostrofând multimea, domina pe toate celelalte. Auzeam
injuriile, care se abateau deopotriva pentru mame, sotii si copii, care
asteptau timpul când vor putea sa predea cosurile cu alimente si haine. Câti
dintre ei, însa, nu se vor întoarce cu cosurile pline, pentru ca cel cautat, fie
ca nu era aci, fie ca nu mai era deloc, nicaieri. Unii la secret, trimisi la alte
închisori sau... spre alte spatii inimaginabile.
Pentru cei «de jos» intensitatea emotiilor era asemanatoare. Numaram
minutele care ne desparteau de orele 12, când începea distributia.
La poarta gradinii, limita permisa celor de afara, se îngramadeau
cosurile întinse pentru a fi retinute, o data cu numele celor cautati.
Comisarul de serviciu, cu lista în mâna, primea sau respingea cosurile.
Gardianul lua pe cel admis si cobora cu el în pivnita. Auzeam pasii si-i
numaram. Când se opreau în fata unei usi, stiam cu aproximatie care era
fericitul. Prin fata celulei mele trec nenumarati pasi, fara însa sa se opreasca.
Îmi dadeam curaj gândind: numarul meu n-a iesit înca din urna, el a ramas
mereu în categoria «Dunkel und Nebel», întuneric si ceata.
Catre orele unu, linistea se instaleaza. Operatia s-a terminat. Mama s-a
întors, desigur, acasa, cu traista încarcata si sufletul plin de amaraciune.
Vestea dusa de Nicu n-a fost decât o iluzie. Nu este aici!
Încep sa cercetez zidurile celulei. Pipai suprafata lor, centimetru cu
centimetru, ca doar voi gasi o crapatura, un perete mai subtire, care sa