Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

ca fiecare sa poata scrie un text si sa-l citeasca fara prea multa bâlbâiala.
- Nu va descurajati - le spuneam, ajungem la un rezultat, pentru ca
nimic nu este imposibil acolo unde este vointa.
Aveam în total 140 de elevi, repartizati în trei clase: Ia, Ib si IIb. Cei
care întelegeau mai repede ajutau pe cei mai slabi. Adevarata munca de
albine. Celelalte clase nu erau mai fericite.
Prima joie din prima saptamâna. Azi, o astept pe mama sa vina, cum
venea când eram elev, în zilele de târg.
Clopotelul suna pauza de orele noua. Ies din clasa IIb si ma îndrept
spre sala profesorilor. Instinctiv arunc o privire spre treptele de la iesire.
Lume multa. Parinti, veniti de departe, sa-si vada feciorii, dupa patru zile de
scoala. Printre ei desprind o silueta. Slaba, marunta, îmbracata toata în
negru, pâna si broboada de pe cap. Era mama. Ma priveste lung. Nu
îndrazneste sa urce treptele, sa ma întâmpine. Altadata, parintii se opreau pe
trepte. Nu aveau voie sa intre pe coridor, sa se amestece cu elevii. Acestia
veneau la ei, sa-i întâlneasca. Cu o strângere de inima, ma îndrept spre
iesire. Ma opresc în fata ei, o sarut. Ochii ei radiau o lumina clara, plina de
întelesuri. Parca ar fi voit sa spuna, în timp ce ma strângea la piept: «E
baiatul meu, nu mai e elev, s-a schimbat. Acum e profesor, numai eu am
ramas ca atunci». Bucuria ei nu mai cunostea margini. Si-a aplecat capul pe
umarul meu, în timp ce ochii îi lacrimau de emotie. Daca toate bucuriile s-ar
plati atât de scump… Si totusi ea nu cerea prea mult. Doar atât cât fiecare
mama are dreptul sa ceara: sa aiba aproape pe cel caruia i-a dat viata.
Traista îi era încarcata de bucate, ca pe vremuri, cu toate ca acum îmi
«câstigam» singur existenta. De fapt, era un fel de a vorbi. Primeam
2.900.000 lei pe luna. Chiria, un milion de lei. Nu-mi mai ramânea mult
pentru hrana si îmbracaminte. Speranta ramânea tot acasa.
Locuinta am gasit pe strada Liceului. O singura camera, fara baie, nici
toaleta. Ma spalam într-un lighean, cu apa de la fântâna.
Dintre profesori, cei mai tineri, care traiau numai din salariul lor, o
duceau foarte greu. Cei mai în vârsta au mai pus deoparte, în vremuri mai
bune. Preocuparile imediate devin de-acum de ordin material. Nesiguranta
zilei de mâine nu întârzie sa se adauge lipsurilor alimentare. Majoritatea din
corpul profesoral, oameni întregi, suporta cu demnitate. Altii, foarte putini,
cauta sa se plaseze, dupa circumstante, ca sa nu fie surprinsi de evenimente.
Astfel, profesorul Topliceanu, ros de ambitie, credea momentul potrivit sa
se realizeze… Un altul, profesor de matematici, nume cu sufixul în «off»,