Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

târziu! Trebuie sa ma smulg de aci cu orice pret, chiar de ar fi sa ramân
spânzurat de zid, sa sfârsesc cu tot framântul!
Ma ridic încet, ma îndrept spre usa si, fara sa mai stiu ce fac, ca un
automat, ma trezesc în fata stivelor de lemne. Ma agat de lemne si încep sa
urc. Ajuns sus, îmi încerc respiratia si în momentul urmator... aud un fosnet,
urmat de un sâsâit scurt. Inima, greu încercata, încetase parca sa mai bata.
Capul devenise ca o banita. De dincolo de zid aud o voce sop tita: «Eu
sunt!». Mai aiurit, încerc sa judec. Abia dupa câteva secunde recunosc, dar
destul de vag, vocea lui Nicu Balanescu. Nu mai întele geam nimic.
Evenimentele se precipitau ca o cascada. Parca nu mai stiam pe ce lume ma
aflu. Vocea lui Nicu nu-mi da ragaz sa ma trezesc, ca-l aud din nou:
— Vazând ca nu mai vii, ma întorceam si eu... Nu puteam sa te las sa
platesti singur...
— De ce n-ai plecat Ti-am spus doar sa dispari imediat!
Trecuse mai bine de o jumatate de ora de când îl condusesem la zid.
Plecase, dar s-a reîntors, sa nu ma lase singur... Ma întrebam fara sa pot
întelege ceva. Ce forta de nepatruns leaga fapturile, ca nici pretul vietii sa
nu-i desparta Prietenia, credinta în Dumnezeu sau constiinta misiunii ce
aveam de împlinit Toate împreuna formau secretul daruirii de sine!
Fara sa mai cuget, sar în gol. Pamântul nu era decât la doi metri mai
jos. În clipa urmatoare, cadem unul în bratele celuilalt, ca dupa o lunga
despartire.
Curtea regimentului se prelungea pe o adâncime de vreo suta de metri.
De unde ne aflam, vedeam soldatii care ieseau de la cina în grupuri. Lipiti
de pamânt, priveam curtea luminata si agitatia soldatilor. Razele becurilor se
întindeau pâna la noi. Teama sa nu fim descoperiti de soldati ne paraliza pe
loc. Unii cântau, altii strigau. Era o larma de nedescris. Înaintam totusi,
sprijiniti pe coate si genunchi, în pozitia soldatului înaintea unui atac, de
teama sa nu fim reperati. De-a lungul zidului era un sant adânc de vreo 20
cm. Intram în albia lui si ne rostogolim încet. În rostogolirea mea simt ceva
moale. Ma gândeam ca ar putea fi nisip sau pamânt argilos. Deodata însa, un
miros greu îmi astupa narile. În întuneric nu puteam distinge ce ar putea fi.
Soldatii, din obisnuinta — majoritatea veneau de Ia sate, unde nu erau
closete — sau grabiti, o data cu înserarea, îsi faceau nevoile în fundul
gradinii. Gramezi-gramezi, mai vechi sau mai proaspete, se însiruiau de-a
lungul zidului. Noi nu aveam alt vad de iesire. Când am ajuns la lumina si
ne-am privit, nu ne-am mai recunoscut. Paltonul era de o culoare gri-galbuie.