Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

un semn de acasa. Rentea îsi aude numele lui. Fata-i radiaza ca prin minune.
Doua pâini negre, luate pe cartela, pentru doua zile si pentru toata casa,
fructe si o mâncare calda. Haine de schimb, lenjerie si fiecare obiect asezat
cu grija în cos îi spunea câta dragoste a fost îngramadita într-un cosulet adus
de departe. O sticla de culoare rosiatica, ceaiul medicinal, într-un cos plin, îl
scoala si pe camaradul Zarie.
— Stia ca-mi face bine! Biata de ea!
De cât sadism sunt capabili aceste bestii, sa chinuiasca cea mai
frumoasa închipuire umana: familia, mama, copiii!
Zarie desface cosul. Un sul de pâine alba, rumenita apare. Urmeaza
oala cu supa calda, galuste cu marmelada, tavalite în pesmeti, sa-ti lase gura
apa. Tot ce-i placea lui acasa. Copiii au ramas, poate, flamânzi, sa lase
bunatatile pentru taticul ce sufera.
Golesc cosurile, schimba rufele si le întorc la poarta. Astept si eu înca,
pâna ce pleaca ultimul cos. Sa nu fi venit mama Sau... au întors-o,
spunându-i ca nu sunt aici. Sa stie doar atât, ca sunt înca viu. I-ar fi de ajuns.
Sa stie numai atât cât stiu toti cei ce asteapta la poarta.
Masa de prânz nu mai ispiteste pe cei ce au primit de acasa. Nu ma lasa
nici pe mine sa iau ciorba cotidiana, ma invita la masa lor. Au împartit cu
mine tot ce au. Am simtit prima senzatie de om îndestulat, dupa foamea
îndelungata. Împacati acum toti, ne trântim pe scândura, în liniste, pentru
putina odihna. Nu pentru mult timp însa, ca usa se deschide si agentul, din
prag, ne masoara din ochi.
— Care-i Zarie strica el linistea.
— Eu! raspunde Zarie cu glasul scazut.
— Ia-ti bagajele si haide!
— Unde ma duceti
— Ai sa vezi!
Orice miscare îi scotea scrâsnete de durere. Nu mai era nimic sanatos
în el. Unde-l vor duce Vor sa termine cu el Seful muncitorilor era un
cadavru viu, care duce cu el taria credintii, singura ce mai da un sens vietii.
«Nimic n-au scos si nimic nu vor scoate, sunt hotarât la orice», aud înca
vocea lui si ochii luceau lumina martirului. O patura, o perna mica si o
bucata de pâine alba, e tot ce duce.
— Bucata asta de pâine, tine-o d-ta! si mi-o întinde. Era vreun kg. O
sa-ti trebuiasca mai mult ca mie. Eu am sa mai primesc, dar d-ta n-ai pe
nimeni!