Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

- Cum merge, camarade Nu avusesem niciodata în mâini o astfel de
jucarie. Nu facusem înca armata. La repezeala îmi arata esentialul: cum se
încarca si cum se trage. Camaradul meu, Iliescu, din Slatina-Olt, în spatele
meu, privea scena. Pesemne, însa, ca n-a retinut decât teava jandarmilor,
îndreptata amenintatoare înspre noi, gata sa verse foc si moarte asupra
revolutionarilor debutanti. Ocupat cu studiul armei, uitasem de camaradul
Niculae, cu care formam echipa. Deodata aud vag câteva sunete, ce-mi tiuie
parca si acum la ureche.
- Camarade, eu nu sunt pregatit de jertfa! Pâna sa-mi revin din
buimaceala, lucrurile se precipitasera. În momentul când ma pregateam sa-i
raspund, îmi dau seama ca ramasesem singur.
Ca nu era pregatit de jertfa Nici eu nu eram pregatit. De altfel, rari
sunt aceia pregatiti de moarte cu seninatatea pe frunte. Noi ne gaseam în fata
unei situatii date si de acum era prea târziu sa dam îndarat, fara a nu
periclita viata a sute de camarazi.
Asa am ramas singur toata noaptea. Dumnezeu mi-a salvat capul, mi-a
crutat zilele pentru ceea ce va sa vie.
Zorile au pus capat la toate. Un ordin scris, venit de la Comandant, ne
cere sa parasim localul si sa ne întoarcem la casele noastre. Când sa ies în
Calea Victoriei, încep detunaturile. Tancurile înaintau de-a lungul strazii,
trageau la înaltime de om si secerând tot ceea ce gasea la acea ora în
picioare. Strigate, urlete, sânge, mult sânge. Primii morti, prima vapaie de
ura, marcheaza razbunarea «Conducatorului», cu ajutorul armatei germane,
asupra tineretului acestei tari. Acelasi tineret care cu câteva luni mai înainte
înfruntase, cu piepturile goale, un alt calau, ca sa-l aduca pe el în capul
Statului. Promisiunea facuta de duo-ul Antonescu-Hitler, ca nu ni se va
întâmpla nimic daca parasim institutiile, se transformase într-o baie de
sânge.
La atâta macel, fiecare cauta sa-si salveze viata, care atârna de acum
doar de-un fir. Fiecare fugea pe unde putea. Nu mai aveam nici macar
dreptul de a ne apara viata. Devenisem un vânat usor, urmarit cu pasiune de
tancuri româno-germane, sa înlature o ceata de «nebuni», care nu voiau sa
înteleaga ca soarta acestui neam se gasea în «mâini sigure», care nu tremura
în fata asasinarii acestei generatii, condamnata de mult, în culisele
iudeo-masonice.
Asa ajunsesem la caminul din Calea Plevnei. Pe la orele 9, de
dimineata, am iesit afara, împins de o neliniste interioara. Nu mai mult decât