Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

chemarea celor ce privegheaza departe.
E singurul pamânt înca liber. Pe Dumnezeu nu-l vor putea smulge din
inimi. Acum, El traieste mai viu. El este singura speranta pentru neamurile
obidite.
Ecoul îndepartat patrunde sub pamânt, pâna la mine. Cad în genunchi.
Binecuvântat sa fie numele Tau, Doamne, în veci, ca m-ai învrednicit cu
încercarea ispitelor si necazurilor ca acestea. Daca nu le pot înlatura, nu-mi
ramâne decât sa alerg la Tine, sa-mi dai ajutor, sa mi le faci de folos.
Doamne, iata durerile au venit peste mine si inima mea cea bolnava este
sfâsiata de chinul ce o apasa.
Parinte al îndurarilor, durerile m-au înconjurat, scapa-ma de ceasul
acesta. Ajuta-ma sa-l înving! Gândindu-ma asa la El, nu ma mai simteam
singur.
Ma întind pe scânduri, ma las furat de visuri, care iau drumul spre casa.
Nu stiu cât am stat asa. Zgomotul de afara ma trezeste si sar în picioare.
Ma duc spre usa, apoi spre crapatura ferestrei. Un fir de raza îmi lumineaza
barba neagra, care prinde forma de sihastru sau de vechi ocnas. Deodata vad
poarta cea mare ca se da în laturi si lume multa care se grabeste sa intre. Sa
fi fost arestati Domni, bine îmbracati, doamne, domnisoare cu geanta pe
umeri se îndreapta pasnic spre interior. Captivi, desigur.
Naluca sau realitate Inima parca-si opreste pulsul. Printre cei multi, o
batrâna, care semana cu mama. O vad acum mai bine. Ea este, cu traista
încarcata ce-i apasa greu umerii. Slaba, uscata, marunta.
Mi-a dat de urma S-a strecurat cu ceilalti neobservata Cine i-a dat
voie Înainteaza putin, da jos traista, o reazema de zidul portii si pleaca din
nou. Înca putin, cinci, patru pasi. Iat-o aproape. Privirile ei cauta, cerceteaza
ferestrele cu zabrele. În vara trecuta, tot aici m-a gasit, la fereastra ce da în
strada. Acum, o fi ocolit casa si, negasindu-ma, a intrat cu multimea.
Atâta doar, sa ma vada, sa stie ca mai sunt în viata s-apoi... Dumnezeu
mai face minuni, iar rugaciunea ei va sta de veghe zi si noapte. S-a oprit
acum în loc. Nu vede nimic. Piatra din fereastra ma ascunde. Lumea se
rareste. Câte unul mai trece pe lânga ea, parca întepenita locului.
— Mama! mama! o strig eu încet de sub pamânt. Mai tare, din ce în ce
mai tare, ce-o fi sa fie. Acum ori niciodata. În sfârsit ma aude. Se uita în jos,
dar nu ma vede.
— Aici sunt, mama! îi strig eu din nou si-mi lipesc obrazul si ochiul
stâng de crapatura.