Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

— Cine ti-a iscalit hârtiile
— Tot eu!
— Ia scrie aici! si-mi întinde un toc.
Mâinile subtiri, fara bataturi, prind din nou condeiul, lasat în vara
trecuta pe catedra clasei mele. Pana aluneca pe foaia alba si un nume, fara sa
vreau, apare limpede: «ROMÂNIA».
Uimit, ma priveste iar. Un taran autentic, cu o mustata mare, rasucita
pe colturi, laibar uzat si opinci prinse în curele încrucisate pe picior. Un
adevarat cioban luat de la turma.
— Toate bune! dar stampila cum ai pus-o
— Foarte simplu, am scos-o dupa niste acte vechi!
— Cum din ce în ce mai intrigat.
— Am fiert un ou de gâsca, l-am curatat si albusul întarit l-am aplicat
pe stampila veche si apoi pe acte!
Se uita la acte, apoi la mine si parca nu-i venea sa creada.
— De unde ai avut actele vechi
— La târg, am platit un pahar unui taran sa mi le împrumute o clipa!
Vazând ca-si pierde autoritatea, cu «greu» câstigata, îsi pierde si
rabdarea si trece în alt domeniu, unde se simtea mai «tare».
— Acum s-a terminat gluma! Cine esti Scurt!
— Sunt profesorul Verca Filon, de la liceul de baieti din Caransebes!
Majorul, care pâna aci statea linistit la biroul lui, sare ca fript.
— Lasa-l în pace! si iese grabit pe usa.
Numele meu, desigur, îi spunea ceva. Era prea cunoscut. De mult ma
cautau toti si acum fericirea îi surâde doar lui. Se întoarce în graba cu un
dosar cam groscior si-l citeste iluminat. Îl cheama si pe pandur sa-i
împartaseasca descoperirea. Fata amândurora radiaza.
— De ce n-ai spus-o dintru început cine esti se întoarce pandurul spre
mine, cautând sa apara cât mai «educat» în fata unui taran intelectualizat.
Stia de acum ca misiunea lui a luat sfârsit si se forta sa lase o impresie mai
buna.
Majorul, mai prompt însa, da ordin sa fiu dus în arest imediat.
Caporalul Dragomir ma ia în primire si, asa cum eram, cu mâinile legate, ma
duce afara. Iesim în curte si cotim în stânga pâna ajungem în fata unor
trepte. Dragomir ma îndeamna sa cobor. Una, doua, trei... si la capatul celei
de a zecea ma opresc în fata unei usi masive, zavorâta cu o pana de fier si un
lacat zdravan. Era pivnita rezervata trecatorilor ocazionali, temnita