Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Numaram zilele, nu mai aveam astâmpar. Ziua mai coseam cu mosul, ca
fânul era mare si apoi trebuia si uscat, pentru iarna, hrana vitelor.
Avea batrânul cam vreo zece hectare în jurul colibii, pâna la Timis,
care forma hotarul. Serile însa îmi pareau lungi, nesfârsite.
În fine, vine si duminica mult asteptata. Ma scol devreme, ma
barbieresc. Las doar mustata neagra, corb, sa-mi schimbe oleaca fata. Pun
haine noi. Camasa alba, un laibar mai vechi, dar curat. Un lucru însa, îmi
strica totul: palaria. Era atât de urâta, pentru un fecior ca mine, la 30 de ani
batuti pe muchie. Nu trebuia însa sa ma fac prea frumos, chiar pentru mama.
Sa nu uit ca haina mi-era învelitoarea sub care ascundeam adevarata mea
identitate.
Cu mult înainte de întâlnire, eram deja ascuns în trestarul des,
asteptând cu înfrigurare clipa. Ion, mai departe, cu pistolul mitraliera la
îndemâna si câteva grenade, sta pregatit la orice. Nici eu nu eram cu
buzunarele goale. Devenise o a doua natura, omul razboinic, care-si
prelungeste viata din firimituri.
Departe aud fosnet, întind urechile la pânda, în timp ce ochii desprind o
silueta marunta ce înainteaza leganându-se. E ea, mama! si inima începe
sa-mi bata puternic.
Nu stiu cum s-au grabit evenimentele, doar atât ca o simt la pieptul
meu, vie, lacrimând din plin, primele lacrimi de bucurie, dupa atâtia ani
amari, chinuitori.
- Filoane! Baiatul mamei! Nu mai e vis. Te vad, te simt alaturi de mine.
Multumescu-ti Tie Doamne, ca mi-ai îngaduit sa mai traiesc si momentul
asta, în timp ce ma strângea la pieptul ei uscat de dor, iar mâinile îmi pipaiau
obrajii.
- Nu! Nu te-ai schimbat! Nu ai slabit! Mustata te cam îmbatrâneste.
Fara ea ai fi acelasi. Se uita adânc în ochii mei, umezi si ei din abundenta si
un suspin îi usureaza povara ce-i apasa sufletul.
- De acum nu mai pleci Nu-i asa Te voi ascunde eu, sa nu mai dea
tâlharii astia de tine. Atâtia ani ti-a fost foame! Pe unde ti-or mai fi ratacit
pasii Când te-ai întors pe aici ma copleseste ea cu întrebarile.
- Nu prea de mult! Si pe acolo-i foc, ca peste tot, abia am scapat. Acum
as vrea sa ma odihnesc oleaca, înainte de a vedea ce-i de facut.
- Ti-am adus de mâncare, sa nu-ti mai fie foame! Avem de toate acasa,
gaini, rate, gâste, porci, vite… O sa-ti aduc cât vrei. Sa nu mai pleci!… sa nu
mai pleci!…