Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

cingatoare.
Lasam în urma tristetea taranului frate, petrecând din ochi pe unul de ai
lui, dus în lanturi, si patrundem din nou în padure, pentru o bucata de vreme,
înainte de a iesi din nou la câmp deschis. Surpriza nu ne-a prins nepregatiti,
când ne oprim în fata unei carute, pazita de un jandarm. Dintr-o singura
privire am înteles totul. Chiar azi dimineata, nenea Gin ne adusese vestea ca
au plecat echipe de jandarmi, întarite cu padurari, sa cotrobaiasca padurile
comunelor: Golet, Bucosnita si Petrosnita, satul meu.
Soarele batea tare si mâinile, prinse ca într-un cleste, ma chinuiau atât,
ca trupul tot devenise o apa. O sete îmi ardea gâtul. Soldatii, cu un paharel
de aluminiu, luau apa din râul rece ce cobora de la Nemanu, sa-si astâmpere
setea. Când paharul ajunge la un soldat aproape de mine, îndraznesc sa-i cer
un strop, din stropii multi ce curg la vale, spre lunca, pâna la Timis. De câte
ori, acest izvor al Nemanului nu mi-a potolit arsita verii! Soldatul îmi duce
paharul la gura, îl ridica de fund pâna-l golesc întreg. Setea nu-si mai gasea
alinare.
— Mai vrei unul Pesemne ca fata mea aprinsa, pe care se preling
sudori în siroaie cristaline, i-a dat raspunsul, ca-mi aduce înca unul si înca
unul, pâna la îndestulare.
Majorul da ordine, împarte înjuraturi la toti cei ce misca prea încet.
Înhama în graba doi cai mari, roscati, în timp ce invita oaspetii sa ia loc.
— Ce mai astepti Urca sus, îmi striga majorul.
Pun piciorul pe roata, mereu tinut de funie, ca vita. Fara sa-mi dau
seama, vreau sa ma prind de leuca. Mâinile legate nu-mi pot fi de nici un
folos si ma trezesc brutal, întins pe spate. Ma scol din nou si reîncep. De
asta data un brat ma ajuta din spate, ma ridica pâna sus.
Mi-au gatit loc de cinste, în mijlocul carutei, pe un scaun de scânduri.
Mâinile mereu la spate si laibarul pe umeri, sunt legat de loitra, ca nu cumva
sa sar din mers. Si daca sar, ramân spânzurat în gol. Asa sunt legati viteii,
când sunt dusi la târg, pentru înjunghiere. Aceeasi soarta ma asteapta. Nimic
nu-mi aminteste acum ca as putea justifica denumirea de om. E o batjocura.
Tratat ca un animal, de slugi si de stapâni, deopotriva.
În stânga mea, Dragomir, în dreapta majorul, în spate jandarmii, în fata
mea nenea Gin, legat la leuca, încadrat de jandarmi si padurari. “Duba” si-a
încarcat prada si, curând, un ordin sec o pune în miscare.
— Da bice cailor si grabeste, avem mult de mers! striga seful
caravanei. Drumul, numai din pietre, legana caruta si eu, instalat deasupra