Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

nimeni nu-mi raspunde. Sunt toti plecati, m-am ostenit zadarnic. Ma afund
din nou în codru, pentru cale lunga. În fata, Certeja se iveste pe coama,
împodobita cu feriga. Culmea de care e drum batut si ochii cuprind zarea
pentru orice surpriza. Merg asa de o jumatate de ora pe coama si nimic nu
zaresc, nimeni nu-mi atine calea. S-au înteles, parca, sa ne lase în pace, înca.
Cobor, apoi, în valea Ferigii. O alta carare se deschide si ma duce spre
taietura din dreptul cabanei.
De sus privesc Nemanu, înalt si dezvelit. Livada mea, Padurenti, ca o
sea lipita pe culme, îmi arata locul lor, al celor ce ma asteapta sa vin la
sfârsit de saptamâna, cu vesti si inima deschisa. Dealul cabanei e plin de
zmeura si capsuni. Ma opresc putin sa-mi astâmpar foamea. În vale, lumea
se îndreapta spre cabana. Mihai Brica, padurarul, cu pusca pe umar, striga
pe coasta. M-a vazut coborând, dar zmeurisul îmi ascunde fata si nu m-a
recunoscut. Ma credea probabil un pazitor de vite. Astept sa se îndeparteze
si ma strecor spre vale, protejat de zmeurisul înalt, crescut dupa taierea
copacilor. Linia ferata forestiera, abandonata acum, serpuieste alaturi de
valea lui Hamat, denumita astfel de petrosneni. Afunda, limpede si rece, ea
desparte doua culmi, ce stau fata în fata, gata de încaierare: Certeja si
Nemanu. Mai sus troneaza vârful cu acelasi nume, de 1057 m. În fuga, sar
torentul cristalin si ma pierd în zmeurisul ce margineste poalele Nemanului.
Treptat, tufele de fragi se îndesesc si ma îndeamna la prânz. Sunt la drum de
mai bine de trei ore. Încep urcusul Nemanului, sa ies deasupra livezii,
proprietatea mea, înca întinsa pe vreo patru hectare de fân.
Dealul e lung si greu de urcat, dar privirile azvârlite roata îmi încarca
sufletul de frumusete. Dealuri, movile, vârfuri, îmbracate în verde, aer
racoritor si sanatos îmi umple plamânii. Departe de zgomotul oraselor, de
mirosul de mucegai ce planeaza deasupra, curatenia, farmecul codrului, cu
liniste, uitare, rasplatesc din plin viata de hoinar. Dumnezeu daruie omului
ceea ce semenul lui îi rapeste.
Merg încet, cu opriri dese, ma uit împrejur, zâmbesc, în timp ce adierea
vântului de munte se prelinge pe pieptul desfacut. Sunt atât de fericit acum,
ca în ceasul ultimei împacari. Nimeni nu-mi tulbura gândurile. Azi, prietenii
hoinari, adunati la sfat, ma asteapta sa le aduc vesti, sa le aduc mai mult
poate, solidaritatea aceluiasi destin înaintea marilor încercari ce ne asteapta.
Finul Nicolae Cristoi – la rândul meu eram nasul copilului lui, casatorit
de curând – înalt si bun, ca pâinea de sarbatori, cu ochi marunti, semanati
într-un corp de urias, ca doua licariri de soare. Aproape de doi metri înaltime