Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

hainele, iar pe camasa goala, «sa arunce sorti».
Blestemul apasa greu, peste cei ramasi acasa, sa-si apere graiul si
fiinta. Lanturi grele le vor încovoia spatele. Sânge mult va stropi mii, zeci de
mii de cruci, semanate la raspântiile tarii.
Popor blând, tot el va înhama jugul, sa taie brazda pe ogorul ce nu-i
mai apartine si pe care nu-l va mai parasi decât pentru lumea de dincolo.
El nu-l blestema. El rabda si geme. «Asa a fost voia lui Dumnezeu».
Dar, într-o zi, Dumnezeu va plati si plata Lui va fi fara rascumparare.
Ocolesc din nou satul, urmarit de câinii care latra cersitorii si vagabonzii,
raufacatorii si strainii.
Aveam în fata o încrucisare de drumuri, de cai ferate, înaintea orasului
B., unde ma asteapta atâtea pericole.
Linia ferata, care porneste din orasul închisorii mele, îmi taie în curând
drumul. Un pod de vreo 20 de metri lungime continua drumul peste linia
ferata. Dincolo, la numai un ceas de mers, ma asteapta popasul meu. În
dreapta podului, la câteva sute de metri distanta, era gara aglomerata. Lume
multa vine, pleaca. Se încruciseaza trenuri încarcând si descarcând alte
poveri. Printre calatori se strecoara, poate, si cei ce-mi atin calea. Întunericul
ma mai ascunde câteva clipe.
Cu teama ma apropii de pod, lasând gara în urma. Nimeni pe aproape.
Mai încolo, cararea ce vine din satul C., înspre gara, se încruciseaza cu
drumul meu, înainte de a se pierde într-o sosea vicinala.
O las în stânga si ma afund în porumbiste, drum mai sigur.
În deparare se aud voci de barbati si femei. Acum le desprind bine
siluetele. Lumina zilei da ultimul asalt noptii, ce se pierde încet spre orizont.
Lumea se îndreapta spre târg, dis-de-dimineata, sa-si schimbe
produsele pe îmbracaminte, care se gaseste din ce în ce mai greu. Mai
departe, zgomot de roti si tropot de cai, în drum si ei spre târg.
A început miscarea de vara. Nu mai este departe, dar puterile ma lasa.
Sase saptamâni de întuneric, foame si frig, apoi efortul fizic si încarcatura de
emotii mi-au secat corpul de vlaga. Un efort mai mult îmi depaseste ultimele
rezerve. Mi-e sete, corpul tot îmi tremura, picioarele umflate ma lasa. Doar
de-as putea sa-mi stropesc gâtlejul uscat cu un pic de apa.
Cu fiecare pas, un scrâsnet de durere. Ma plec pe genunchi, sa mai
odihnesc talpile, devenite carne vie. Nu îndraznesc sa ma întind, de teama sa
nu adorm. Gândul ca numai o ora de mers m-ar pune la adapost de orice
surpriza ma împinge iar înainte. Târasc dupa mine nadejdea libertatii