Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Curând iata-ne 14 persoane îndesate în furgon: Balanescu, Brindescu,
Verca, Carapantea, veniti de dincolo, Grozavescu si 9 aradeni, implicati în
acelasi proces, completeaza lotul. Ion Sadovan n-a fost adus cu noi. L-au
trimis, cu câteva zile mai înainte, la Bucuresti, pentru... un supliment de
ancheta. Ne-au pus la toti catuse si ne-au legat de bancile furgonului, ca nu
cumva sa fugim. Iar pentru mai multa siguranta ne-au dat si câtiva
«însotitori», cu pistoale mitraliera. Câte unul pentru doi prizonieri.
Ferestrele erau înalte, ca sa nu putem vedea pe unde trecem. Ele mai aveau
si zabrele.
Calatoria nu dureaza mult. Furgonul se opreste si suntem invitati sa
coborâm. Trecem din nou printr-un coridor de soldati, de asta data mult mai
numerosi. Recunosc fatada Curtii Martiale, unde, de acum, ni se va decide
soarta pentru ani multi de aci înainte.
Suntem luati în primire de capitan Dijmarescu, seful închisorii. Curtea
Martiala, unde se judecau procesele, si închisoarea, formau un grup compact
de cladiri, separate doar de un culoar, la capatul caruia trona o poarta mare
de fier. Capitanul Dijmarescu era un om manierat, contrastând cu functia pe
care o avea. În spatele lui sta plutonierul Florea Ogarca, custodele închisorii.
O figura fioroasa dupa înfatisare, voind parca sa impuna respect si teama de
la primul contact.
Noi, un grup de oameni, nespalati, nebarbieriti de mult, cu hainele
jerpelite si murdare (pentru ca dormeam îmbracati de trei luni de zile),
aveam aspectul unor borfasi, adusi aci pentru «reeducare», înainte de a fi
restituiti societatii. Contrastul cu haina militara impecabila, cu nasturi
galbeni aurii, epoleti cu zurgalai de cavalerie, iar îmbracamintea completata
cu cizme lacuite, care straluceau de-ti furau ochii. Capetele tuturor, mari,
parca alese pentru a pune pe gânduri. Ne studiau de sus pâna jos, discret, dar
suficient de insistent. Dupa aceasta sumara prezentare ni se elibereaza
mâinile de catuse si, în frunte cu Ogarca, ne îndreptam spre poarta cea mare.
O trecem sfiosi si ajungem într-o sala de circa 3/3 m, fara mobilier.
Plutonierul ne anunta ca vom sta aici provizoriu, înainte de a da la etuva
hainele de pe noi, urmând apoi spalatul. Observându-ne asa, cu un aer
suveran, privirea lui se opreste la parul lui Nicu Balanescu. Parul lui negru,
umflat de vânt, îi dadea aspect de poet. Ogarca se apropie de el, mai mult
rânjind decât zâmbind, îi împlânta mâna «prieteneste» în par si, din vârful
autoritatii lui, îi lanseaza avertismentul: „VâIvoiul asta va trebui sa dispara!”
Nicu Balanescu sau nu a înteles gestul, sau cu un reflex nepotrivit îi