Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

pusesera atâtea sperante, au fost înlaturati si au umplut temnitele, unde au
întâlnit tinerii de ieri, întemnitati de ei însisi. S-au trezit acum, dupa cum o
marturiseau adesea, dar prea târziu. Pentru ca, datorita lor, tara întreaga era
acum o temnita. Din vina acestor «parinti istorici» care n-au înteles la
vreme, n-au înteles ca primejdia venea de la Rasarit!
Zilele trec greu. Foamea roade încet. Nesiguranta zilei de mâine
completeaza sumbra perspectiva. De noi nu se mai ocupa nimeni. Aerul ne
lipseste. Ne sufocam. Sase oameni, pentru sapte metri cubi de aer, trecut
dintr-un plamân într-altul. Slabi, palizi, aveam aspectul de fantome
ambulante. Lipsa de miscare ne anchiloza. Eram obositi în permanenta.
Noaptea, somnul era mereu întrerupt. Dimineata ne sculam mai obositi. În
timpul zilei nu puteam recupera somnul, pentru ca era strict interzis ca
cineva sa doarma ziua. Asa stateam în picioare 12 ore pe zi. Nicu Balanescu
si cu mine o duceam mai usor, fiind obisnuiti cu astfel de conditii. Taranii
însa, obisnuiti cu miscare permanenta, sufereau mult.
Între timp, dosarele noastre se îngrosau si luau continutul necesar,
juridic, bine «pus la punct». Instantele judecatoresti, chemate sa ne aplice
sanctiunile, aveau nevoie de documente bine dichisite. «Crima pentru
tradare de tara»! era acuzatia care decurgea din «activitatea subversiva... În
slujba unei puteri straine»... O viata nu ne va ajunge sa platim «crimele»
parintilor si ale noastre proprii, împotriva comunismului.
Într-o zi ne trezim cu o ceata de gardieni si politisti aliniati pe culoare,
pâna la iesirea din pivnita. Mois trecea pe la fiecare celula, anuntând ca, de
acum, va trebui sa raspundem în fata justitiei de «crimele comise». Apoi
avertizeaza clar ca, daca cineva ar încerca sa revina asupra declaratiilor date
de «bunavoie», va reveni din nou aici, pentru... un supliment de ancheta.
Fiecare din noi a înteles ce vrea sa spuna.
În curte ne astepta o duba. Înaintam încadrati de doua siruri de soldati,
cu baionetele la arma, gata sa intervina la cel mai mic gest.
Acum zaresc si pe Gavrila Brindescu. Slab, înnegrit ca un taciune,
urmele unei grele încercari. Figura bruneta se întunecase pe un schelet de
om, ca o aratare. Cât o fi îndurat ca sa nu-l mai recunosc usor
Petru Grozavescu, înalt, drept ca o lumânare, ascundea în mersul lui de
taran o mare demnitate. De la înaltimea celor 1,85 m desprind o figura de
haiduc.
Carapantea, coplesit de cele ce se întâmpla, mergea cu capul în pamânt.
Parca ar voi sa spuna ca nu ne cunoaste nimeni.