Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

seninul din creste, care ma îndeamna la drumul întoarcerii. Cheia din mâini
îmi trezeste mintea si ultima energie.
Asezat în genunchi, cu fata spre usa, ma întind spre ascunzatoare.
Viorel! îti voi face si cheia ta, asteapta putin. Ma lasa puterile acum, dar voi
începe mâine în zori, ca pentru mine. Durerea ma chinuieste, dar în ultim
efort, reusesc sa pun firul de sârma la loc si sa astup gaura.
Eram mai linistit acum. Ma vor gasi doar pe mine, cheile vor iesi la
iveala, poate, atunci când nu voi mai fi, plecat spre ultima ispasire.
Cu dosul mâinii îndoit, proptit de ciment, revin din nou în genunchi.
Ma apasa capul, parca s-ar sparge în farâmi. Cu greu ajung pâna la pat, unde
ramân asa proptit de scânduri. Puterile ma parasesc. Se apropie sfârsitul. Un
gând doar, sa anunt pe Viorel. Ridic mâna spre perete si încep sa bat sunete
abia perceptibile.
— Viorel! mi-e tare rau! cad pe zid linii, puncte, strigat de ajutor. Atât
am putut sa anunt, ca stomacul începe sa elimine, în eforturi inimaginabile,
graunte de nisip, otrava, înghitite la prânz.
Nu era particica din corp sa nu sufere, zvârcolita de dureri. Deodata
aud slab batai pe coridor si vocea lui Viorel, care striga gardianul. Peste
putin, usa se deschide si în prag apare Grigore.
— Ce ai, frate
Îi raspund doar din priviri...
— Eu ce sa-ti fac si pleaca, lasând usa de stejar larg deschisa, sa intre
aerul.
Ce sa faca si el Atât are slobozenie. Inima lui de mot nu se îndura la
mai mult.
Înclestez mâinile de dunga patului si ma întind pe cimentul rece. Cel
putin, daca mi-ar fi ajutat sa ma întind pe pat, singur e peste puterile mele.
N-a putut sa mi-o ierte ca n-am fost primar.
Durerile ma chinuiesc asa, o ora, doua, nu stiu. Aerul de afara mi-a
facut bine. Un miros greu îmi îmbâcsea respiratia. Privesc în jos si vad o
balta de lichid tulbure, straveziu, prelins pe pieptul hainei, în pete lungi,
pâna la picioare. O scârba îmi scutura tot corpul si proptesc capul de
scândura patului sa nu cad din nou, sufocat de duhoare.
Încet, încet, simt cum viata îmi revine. Dorul de libertate ma împinge,
ma îndeamna. Alte eforturi de clipe grele si reusesc în sfârsit sa ma tavalesc
pe scândura patului.
Doamne, nu ma parasi! Ma asteapta mama, Mos Dragu, Nicolae, Ion,