Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Gândul se pierde în noaptea de cumpana, când viata atârna de un fir
abia vizibil. Luna albea chipurile. Încercuiti de soldati cu mitraliere, ce ne
tinteau trupurile, asteptam sfârsitul care întârzia…Deodata tonul «Sfintei
tinerete legionare» rasuna. Era semnalul de foc pentru tragatori. Era ultima
rugaciune, ultimul strigat pentru viata, înainte de a ne stinge…Au urlat la
noi, dar n-au tras. Eram 193 de “nebuni”! I-a încremenit hotarârea noastra de
moarte. Glasurile noastre, înfratite într-unul singur, cautau cerul în ultima
ofranda. Desprinsi de trup, în voluptatea daruirii, multimea sufletelor a
devenit fluida. Cele mai tari au dominat clipa, ridicând pe cele mai subrede.
Nu era un moment de slabiciune! Ceasul din urma aprinde ce-a mai ramas
bun în om, îl înalta pe treapta virtutii si-l ofera jertfei în efort sublim.
Un nou cutremur doboara si ultimul învelis, lasându-ne îngropati în
ceea ce a fost, câteva clipe înainte, adapost. Mi-era teama sa misc.
Prelungeam nadejdea ca mai sunt întreg. Din darâmaturi nu puteam scoate
decât bucati de lemne, de pietre si carne. Pipai corpul de la cap la vale si
nu-mi vine a crede ca înca mai sunt teafar. Misc încet. Toate «piesele» - zic -
raspund la comanda. Nouri de fum ce îngrosau întunericul ne acopera, ne
sufoca. Foc pe aproape si noi prinsi între scânduri.
Familiile camarazilor nostri, care erau separate de noi prin gard de
sârma aveau un adapost, sapat în pamânt si acoperit de un strat gros de
moloz si pietre. Baraca noastra era la câtiva metri. Cineva striga din ruine la
cei ce vor mai auzi, sa iasa si sa ajunga la acest adapost. De aproape doi ani
de când eram aici, cunosteam fiecare metru patrat, dar poate mai mult
instinctul m-a orientat spre locul de salvare. Nu era prea mare. Abia sa
cuprinda 10-15 persoane. Era plin! Ma proptesc într-un ungher, sa prind cât
mai putin loc. Gemete surde, întretaiat de zgomotul de afara.
Se aprinde o lumânare. Un spectacol sinistru mi se deschide ochilor.
Corpuri pline de sânge, îngramadite la întâmplare, strigate de ajutor ce
cheama doctorul sau un camarad. Nu stiu cât sunt de raniti. Gândul ca ar
mai putea fi salvati le da speranta si glas de ruga. Dar eu ce caut aici printre
femei, copii si muribunzi Ramân singur fara raspuns, fara reactie. Sa ies în
ploaia de foc si moarte - în câteva clipe voi fi ca ei - sa ma ascund sub ei!
Doctorul Ighisan, la flacara pala a lumânarii, leaga ranile, împarte nadejde la
cei ce îndoiala face ravagii.
În acel moment, un urlet de afara ma trezeste, ma scoate din
buimaceala si…«Avem camarazi raniti. Cei întregi sa vina sa-i strângem,
ca-i arde focul!»