Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

deci prima treapta ireversibila, aluneca încet, dar sigur, spre compromisul de
fond. Unii dintre ei simteau tragedia, fara a putea însa a se sustrage
consecintelor morale.
Mai ramâneau copiii, acesti tineri, cu care voiam sa împartasesc teama,
dar si speranta. Mi-am spus: Trebuie sa ma apropii de ei, înainte ca
germenul destructiv sa-i desfigureze. Sa-i ajut sa judece singuri si sa
reflecteze la soarta ce-i asteapta, daca se lasa ademeniti. Neajunsul era ca
aceia pe care îi puteam apropia eu erau prea mici, prea necopti, sa înteleaga
pericolul. Cei de vârsta judecatii erau deja pe «mâini bune». Traian
Topliceanu, marxistul ocazional, a pus mâna pe ei si consecintele nu vor
întârzia sa se arate. Profesorul Topliceanu, care viza mai mult decât o
catedra modesta, de limba româna, într-un oras nu mai putin modest, ca al
nostru, angajase o activitate extrascolara care-i ocupa tot programul de la
liceu.
Într-o dimineata, având o ora libera, între orele 9 si 10, directorul
Stupariu ma roaga sa înlocuiesc pe Topliceanu la ultima clasa. Abia mi-am
retinut bucuria, evitând sa-mi tradez nerabdarea si i-am promis sa fac acest
serviciu unui coleg retinut de alte «ocupatii».
Îndata ce am auzit clopotelul, anuntând începerea cursului, am luat
catalogul si m-am îndreptat cu pasi hotarâti spre casa celor mari. Un fapt îmi
retine o clipa atentia. În ajun, în dupa amiaza, fusesem la un match de
footbal, pe stadionul orasului. Erau multi spectatori entuziasti, chiar
galagiosi, unii dintre ei. Ma gaseam si eu într-o grupa de astfel de sustinatori
neconditionati ai echipei locale. La cea mai mica injustitie sau presupusa ca
atare, din partea arbitrului, în contra favoritului nostru faceam un gol în
jurul meu, cu vocea mea de tenor. Fara sa-mi dau seama, câtiva tineri au
alaturat elanul lor, plin de vigoare, elanului meu, formând astfel un
ansamblu omogen si eficace. Într-un cuvânt, am petrecut o dupa amiaza
placuta, ca pe vremea când eram si eu elev, fara griji. As fi uitat aceasta
scena, daca circumstantele nu mi-ar fi amintit-o în conditii neasteptate.
Mobilierul acestei clase diferea mult de celelalte. Bancile au fost
înlocuite cu birouri individuale, completate de fotolii tapisate în piele.
Catedra avea aspectul unui birou ministerial, cu un fotoliu larg, moale, ca în
saloanele de receptie. Era clasa model Oxford, echipata de curând, sa dea
elevilor ultimului an de liceu o mica viziune despre felul în care vor fi
primiti în cariera de mâine, o data cu responsabilitatile care-i asteapta, de a
conduce treburile publice. Aflasem de aceasta schimbare, dar nu o vazusem