Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Daca s-a aflat de fuga mea, ei au fost primii anuntati. Am avut
precautia de a închide usa în urma mea. Grigore nu s-o fi gândit sa ma
trezeasca la miezul noptii… cine stie Nenorocul nu exclude nici o surpriza.
Senzatia de adineaori, în fata tramvaistului, îmi reapare ca o obsesie.
Asteptam din nou sa fiu somat de cineva, care stia ca voi trece pe aici.
Liniste si întuneric. Eram singurul calator care tulbura pacea noptii.
Nimeni, însa, nu s-a sinchisit de prezenta mea. Totul doarme înca. Am
scapat de-acum. Semnul crucii multumeste Celui de Sus, pentru darul, fara
pretuire, care mi-a însotit drumul spre libertate.
În urma, orasul blestemat, care îngroapa în el atâtea suflete, care-si
asteapta apusul, mai devreme sau mai târziu.
Conturul negru al cosurilor de fabrici, turnul bisericii din cartierul
Iosefin împing, parca, în zare lumina trezita de zori.
De aici, drumul taie lanurile de porumb. Înainte de a ma pierde în ele,
ma opresc la putina odihna. Nu pentru multa vreme. Noaptea ma protejeaza
si va trebui sa las departe orasul, în urma mea, atât cât ma vor tine puterile.
Un sunet de clopot, undeva pe aproape, împrastie pe holde, în patru
orizonturi, câte-o lovitura. Putin numai si ziua va goni întunericul. Grabesc
pasul, dar ghimpii de pe drum, amestecati cu pietre, îmi ard talpile. Vreau sa
uit, sa nu mai simt nimic. Viata întreaga era gramadita în talpa sângerânda si
în plamânii prea greu încercati.
De departe de aude scârtâit de roti si voci. E sâmbata si lumea se
grabea spre târg. Tarani si tarance, din satele apropiate, plecau cu noaptea-n
cap, sa nu piarda nimic dintr-o zi de lucru. Era vremea treieratului. Când îi
simteam pe aproape, ma ascundeam în desisul porumbului, sa nu ma vada,
ca nu cumva, întrebati de cei ce ma cauta sa-mi grabeasca pieirea. Merg asa
înca o bucata de drum, pe inima soselii, puterile însa încep sa ma lase. Gura
mi se umple de o saliva cleioasa, respiratia mi se îngreuie, transpir atât, ca
devin numai o apa. În urma Iuda-si strânge potera si cea mai mica oprire
pentru odihna ma întoarce de unde am plecat. Nu! Numai asta nu, sub orice
pret, fie el capital.
Sterg sudoarea fetii cu mâneca aspra, îmi încordez vointa si ma întind
iar la drum lung, cu ochii tinta înainte, fara ragaz.
Încotro Cât mai departe, pâna ce zorile întârzie. S-apoi, lanurile dese
îmi vor pierde urmele. Ma voi hrani din roadele câmpului: cucuruz, dovleac
proaspat si, drept odihna, frunzisul îmi va tine de asternut.
Pe aproape, alte voci ma nelinistesc. De-acum lanurile se termina,