Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Brutalitatea cu care au demarat realizarea acestui plan trada graba, de a
vedea împlinit primul stat marxist, dupa chipul si asemanarea celui sovietic,
în afara imperiului moscovit.
Daca în Rusia au asteptat 18 ani înainte de colectivizarea pamânturilor
(1935), aici, fara scrupule, contând pe o rezistenta de neglijat, au
experimentat într-un laborator, pe viu, practica atâtor ani, dupa zdrobirea
oricarei opozitii. România servea de cobai.
La început, o propunere, venita întâmplator, preconiza întovarasirile,
adica asezarea în comun a pamânturilor, a bratelor de munca si a
inventarului agricol, pentru exploatarea în colectiv. Statul «nu ar refuza»
acestor initiatori concursul pentru achizitionarea de masini necesare unei
exploatari mai “rationale”.
În acelasi timp, statul grupa în «gospodarii agricole» toate pamânturile
confiscate de la cetatenii români de origine germana. Acest gest nu a întâlnit
nici o reactiune din partea celorlalti. Astfel primele victime au fost germanii,
o minoritate lovita de consecintele unui razboi, care n-au gasit un prea mare
ecou de solidaritate.
Curând, însa, taranii renunta la pamânt si cer sa fie scutiti de aceasta
povara, pe care nu o mai pot suporta. Statul le refuza cererea, asteptând ca
numarul acestor petitionari sa se îngroase si sa ajunga sa implore
colectivizarea totala, care va justifica, în ochii Occidentului, ca aceasta
masura nu ar fi decât o evolutie «fireasca» a unui nou stil de viata, spre
socialism. În acest caz, nici un protest venit din afara nu si-ar mai gasi
aparatori înauntru, totul fiind pornit din initiativa celor interesati.
Tara secatuita de bunuri, oprimata, batjocorita, cu o parte din populatia
Basarabiei si a Bucovinei refugiata în toate colturile, era dezarmata si cu
moralul distrus. Si, cum o nenorocire nu vine niciodata singura, o recolta
insuficienta, datorita secetei si mai ales jafurilor sistematice ale ocupantului,
împinge pe drumuri zeci de mii de moldoveni, în cautarea de hrana. Multi
din ei, epuizati, flamânzi si bolnavi, nici nu mai ajung pe pamântul
fagaduintei, ca sa poata gasi un codru de malai, la fratii lor români. Zaceau
pe marginea drumurilor, în ultim popas. Altii, mai fericiti, au ajuns pâna în
Oltenia, si ea saracita, unde au mai gasit putinul, sa le mai prelungeasca
agonia. Si au murit multi, au murit de foame, în bogata lor tara de odinioara.
Între 60 si 70 de mii si-au lasat viata, alergând pâna la sleire dupa hrana.
Pe scara valorilor umane, sunt popoare, care îsi plaseaza numele ca
viteze si generoase. Sunt altele, însa, care, în toata istoria lor, au fost