Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

fulgii de sub noi. Potrivim când somnul celor multi e mai greu si dam foc
lemnelor sa arda. O flacara mare, ca de priveghiu, strabate întunericul pe sub
poalele de brazi ce ating pamântul.
Lumina ne prinde obrajii, caldura ne dezmorteste si în curând somnul
ne fura ca ieri, ca mâine, poate, cine stie pâna când Zorile, mai grele ca
gerul alb, ne pun în rate pe picioare, ca devenisera si ele peste noapte lemne
uscate, fara pic de vlaga.
O mai fi mult ne întrebam mereu.
La drum mereu, cu aparatul în spinare. Ne afundam tot mai mult dupa
cum spun busola, harta si prevederile noastre. Pe alocuri, zarim urme de
caprioare, singurele ce împart padurea, muntii, cu noi. Nimeni nu scoate un
cuvânt. Tacerea devine lege consimtita de toti, cât e ziua de lunga.
Seara ne prinde urcând primul gemen, ce ne ramâne de înfrânt. Ne
oprim sub creasta lui pentru odihna de noapte. Aceeasi odihna din bucati,
acelasi calvar. Parca si sufletul îngheata în a doua jumatate de somn.
A doua zi, pe la prânz, calcam vârful. Pe sub cetina încarcata de zapada
zarim ochiuri de verdeata ca un pat desfacut ce ne îmbie la odihna.
Descarcam poverile si ne lungim osteniti pe covorul verde. Pentru
prima data corpul se lipeste pamântului, care ne transmite, din adâncimea
lui, aburii de viata.
E rece si umeda iarba, dar transpiratia corpurilor o face moale,
primitoare. Mai facem o cafea tot din zapada topita, mai gustam din
alimentele ce devin, spre sfârsite, tot mai savuroase, înainte de a purcede la
vale.
Mai jos, ne oprim la o halta scurta, apoi ne luam fiecare sarcina si ne
pierdem pe panta plaiului, care coboara de-acum. Zapada, tot mai mare, lasa
urme clare, ce ar putea usor conduce potera dupa noi. Doar fuga ne mai
scapa. Cât ne-or tine puterile.
Batem asa cât e ziua de mare, coborâs, urcus si iarasi de la capat, pâna
ce al treilea vârf ramâne pentru totdeauna o grea amintire. Nu ne opreste nici
întunericul. Ne duc pasii flamânzi. E singura noastra scapare. Dupa miezul
noptii, cadem pe rând, epuizati. Nici hainele nu mai tin. Au devenit atât de
grele, ca ne împovareaza miscarile.
Ion, mai robust, se asaza putin, se scoala din nou, se scutura din toate
puterile, îsi îndreapta oasele înainte de a adormi. Tot vocea lui rasuna în
zori, înaintea celorlalti. Ne pregatise deja o ceasca cu cafea, si ne îndemna,
pâna-i calda, sa deschidem ochii.