Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

de zile, cu o pauza de câteva luni, timpul guvernarii legionare, a acceptat
aceste conditii. Stiu, sunt grele, de neînteles, dar nimeni nu ne obliga sa ne
schimbam sufletul. Sa ne pastram credinta si curajul, sa fim cu ochii în
patru, pâna o veni ceasul, sa iesim din nou la drum. Noi nu putem capitula
asa usor.
- Ce crezi de arme Le predam
- Tu faci cum crezi! Ce fac eu îi treaba mea.
- Nu-ti cer mai mult! Doream doar sa stiu daca suntem de acord!
Am plecat capul amândoi, ca si când n-a fost niciodata vorba de asta.
- Alta acum! Stii ca am îngropat armele la Domasnea, de vor afla, vor
face mult rau! Ele sunt la loc bun s-apoi o sa ne îngrijim noi sa le mai
mutam în alta parte, sa nu le mai dea nimeni de urma.
- Îmi place cum judeci! Va trebui totusi sa o facem cât mai repede.
- Pentru ca timpul e scurt, ne prezentam mai întâi la politie, sa ne
aranjam situatia s-apoi, cum vom putea circula mai usor, ne vom ocupa si de
asta.
- Eu, dupa Craciun, ma duc la Bucuresti, sa vad cum stau lucrurile si
sa-mi continui studiile, oprite înainte de plecare. Sa folosesc timpul cât ne-o
mai ramâne, sa termin seminarul pedagogic s-apoi sa-mi reiau profesiunea
ce singur mi-am ales. Sa regasesc tineretul, sa-i pot vorbi de la inima la
inima, asa cum numai cei ce au îndurat amarul pentru acest neam o pot face.
Nu-mi va fi greu sa vorbesc copiilor ca ne pândeste pericolul de moarte. Sa-i
trezesc la realitate, sa-i mobilizez în momente de grea cumpana, sa-i strâng
în jurul unicului steag ce a mai ramas în picioare.
Ma înflacaram de unul singur, ca si când eram la tribuna, cu singura
deosebire ca în fata mea aveam un om care nu mai avea nevoie sa fie
convins.
- Du-te, baiete! dar sa nu uiti un lucru: ne vom gasi pe aceeasi linie pe
care ne gasim azi.
Ne-am îmbratisat ca doi frati ce nu mai aveau nimic sa-si spuna. Ochii
vorbeau singuri legamântul ultim. S-a dus la el, la Ciuchici, sa-si regaseasca
sotia si feciorul, trecând mai întâi pe la politia din Oravita, sa-si regleze
situatia civila. Eu o iau spre Lugoj, cu gândul dus. De acum drumurile
lungesc poteci mai largi, mai netede, dar pentru noi tot atât de strâmte, mai
periculoase.
Ajung la Lugoj în ajunul Craciunului. Ma primeste un inspector,
Anghelescu, foarte jovial, ca pe un «prieten» vechi, pierdut din vedere.