Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

S-ar putea sa aveti dreptate, dar eu n-am dirijat niciodata un cor.
- Si totusi, va trebui sa încercati, nu avem alta solutie!
Asa am acceptat sa îndeplinesc aceasta sarcina, pentru prima data în
viata mea. Un dirijor care nu cunoaste arpegiul!
Cu entuziasmul lor si cu bunavointa mea, ne-am încercat norocul.
Gândul ca partidul ar fi putut reusi lovitura mi-a scos la iveala calitati
nebanuite. Fara a cunoaste notele, incapabil sa citesc un text muzical, m-a
salvat urechea. Aveam o buna ureche, care retinea usor melodia. Notele
nu-mi serveau decât ca indicativ de plecare.
La biserica nu ne puteau împiedica sa mergem. Odata în incinta sfânta,
ne vom aduna toti în turla bisericii, de unde vom putea cânta, ca orice
credinciosi care-si manifesta, în felul lor, sentimentul fata de divinitate.
Fara alt consemn, decât întâlnirea de la biserica si, mai ales, fara a da
zvon în sat ca vom cânta a doua zi, ne-am despartit, ducând cu noi intima
speranta ca vom reusi.
În sfârsit, ziua cea mare! Satul îmbraca straie noi. Clopotele, fapt
neobisnuit, suna fara încetare, dis de dimineata, sa trezeasca din somn, toata
suflarea. Era ca un apel adresat Cerului, pentru mare îndurare. Slujba
începea la orele zece, dar, de cu zori, piata Crucii se populeaza. Lume, cu
sau fara treaba, se gasea, ca din întâmplare, pe aproape de locul
întâmpinarii. La Utrenie, biserica era aproape plina. De obicei, un batrân-doi
sau o batrâna, care cautau sa se împace cu Dumnezeu, înainte de drumul cel
lung, ce duce spre ziua judecatii. Cei veniti pentru Utrenie nu-si mai
paraseau locurile. Ramâneau sa-si completeze rugaciunea în linistea
sfântului lacas. Încet-încet, altii intrau în soapta, cautând din ochi un loc de
unde sa asiste la marea adunare de cugete.
La orele zece fara un sfert, primul dangat de clopot vesteste Liturghia
Nasterii. Pe ulite, lumea grabeste. Nimeni nu stia nimic, nimeni nu spunea
nimic, dar fiecare, în sinea lui, ascundea taina unui eveniment rar.
Cinci minute mai târziu, al doilea dangat de clopote. Biserica era deja
plina. Usile, larg deschise, prelungeau procesiunea în curtea bisericii, care,
si ea, era plina de cei mai putini fericiti, care n-au gasit la vreme un loc
înauntru.
Ma furisez si eu în graba prin spatele bisericii si urc treptele spre podul
turlei. Am uitat un lucru, care avea si el importanta lui, legat de eveniment.
Podul turlei nu avea podele, doar grinzile goale tineau scheletul întregului.
Într-o seara de noiembrie, pusesem problema podului, unde urma sa instalam