Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

început scoala. De-acum aveam dreptul sa întârzii mai mult în pat. Totusi
hrana vitelor ramânea treaba mea, singurul «om» la casa.
Îmi placea scoala, învatam lucruri pe care nu le vedeam pe câmp. Îmi
îmbogateam cunostintele, limitate la hotarele satului. Copiii care au început
scoala o data cu mine, mai devreme sau mai târziu, se întorceau toti la
coarnele plugului, dupa terminarea celor patru clase primare. Padurarul
Anderca avea doi copii, singurii care au plecat din sat la scoala la oras.
Unul, Mihai, ajunge învatator, celalalt, Toader, cu doi ani mai în vârsta ca
mine, cu greu a terminat cele patru clase de liceu.
O întâmplare a marcat viata mea pentru restul zilelor. Copilul
padurarului Toader urma scoala la oras. Vara, în pantaloni scurti, petrecea
vacanta pe marginea Timisului, liber de orice îndatorire. Într-o duminica
juca mingea în dosul satului, pe un platou înalt în raport cu lunca de vreo 40
de metri, cu alti baieti, prieteni de-ai lui, veniti de la oras. Eu, pe margine, cu
camasa lunga peste izmene, în loc de pantaloni, si opinci cu gurguiul ridicat,
priveam cu jind, gata sa ma avânt. O clipa, mingea de cauciuc, umflata bine,
ajunge în dreptul meu. O potrivesc din ochi, îmi iau avânt, o prind în
cârligul opincii si dintr-o lovitura dispare pe coasta platoului spre lunca, la
câtiva zeci de metri mai la vale. Toader se apropie de mine, ma priveste cu
dispret si-mi azvârle o vorba grea de urmari:
- Asta nu-i pentru taranoi!
Îl vad parca si acum cu chiloti scurti, camasa fara mâneci, ascunsa în
pantaloni, cu bocanci negri care luceau în soare. Nu stiu ce resort s-a
declansat în mine în acel moment, dar am facut un legamânt fata de mine
însumi, taran cunoscut doar pe ulita satului lui. «Si eu am sa merg la scoala
la oras, si atunci voi juca si eu ca tine cu balonul.»
De atunci, în capul meu nu mai era loc pentru altceva decât hotarârea
ferma de a fi acolo unde nimeni nu-mi va mai putea spune ca ating lucruri
nepermise unui copil de tara. Când am ajuns la vârsta de unsprezece ani,
dupa Pastele lui 1926, destainuiesc mamei planul meu de a urma scoala de
oras. A ramas contrariata. Ea vedea pentru mine sa ajung la maturitate si sa-i
iau locul la conducerea casei, sa calc pe urmele tatei, un taran înstarit,
respectat de ai lui, cu scaun la cap.
Încapatânarea mea o pune pe gânduri.
În sat era un om în vârsta, orb din nastere, care traia la Bucuresti, în
azilul de orbi «Vatra Luminoasa» si care se numea Lazar, ca cel din Biblie.
Venea vara în vacanta, acasa, unde avea un frate, care se ocupa de el.