Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

cu aparatul si pe înserate o iau peste câmp spre locul ales, de pe strada
Dacilor, unde locuiam. Strâng în mâini puternic doua pistoale încarcate si
numar pasii, oprindu-ma la intervale scurte, sa ascult, sa patrund întunericul
ce ascunde misterul atâtor primejdii. Ajuns în dreptul bateriilor, îmi opresc
respiratia, hotarât sa-mi vând scump pielea. Aud voci, ce vin din stânga
drumului, disting limba straina, ce-si pierde ecoul pe lunca. Cât de sinistru
îmi suna în urechi presentimentul ca atât de aproape este de mine primejdia.
Calc încet pe marginea drumului, asteptând parca ceva sa ma opreasca. Apoi
nimeni n-ar mai sti nimic. Presa rosie ar relata conventional o noua crima:
«un necunoscut (mi se potrivea de minune, eram în adevar necunoscut) ucis
de necunoscuti. Purta haine militare».
Cine oare ar mai cauta sa afle de soarta mea Camarazii îsi vor strânge
inima în dinti. O lacrima, o hotarâre, de a continua câti au mai ramas.
Norocul sau ceea ce va astepta în urma pasea alaturi de mine. Noaptea îsi
ascunde tainele. Pe cele bune, pe cele rele, ocrotind deopotriva misterul.
Ajung cu bine la casa izolata, sa pregatesc legatura ce trebuie sa fie la
orele unu din noapte. Cele câteva ore ce ma despart de ora fixata îmi
framânta creierul de planuri, de emotii, ca înaintea primului examen. La ora
fixata, numai urechi. Ascult, caut si revin dupa cele cinci minute
reglementare. Nimic nu-mi plateste, însa, osteneala. Totul e tacere grea.
Trec apoi pe emisia reglata din vreme si încep sa chem la rândul meu. Dupa
trei minute revin pe receptie, si ascultarea celor cinci minute îmi reface
speranta. Nimic însa, absolut nimic, afara de posturile straine, ce-si traficau
contactele obisnuite. Al meu se pierde în marea undelor, dupa cum
chemarea mea se stinge în aceeasi imensitate a neantului.
O jumatate de ora cu acelasi rezultat. Dupa cum am convenit la plecare,
centrala trebuia sa ne asculte, sa ne emita, timp de o luna de la data lansarii.
Termenul trecuse deja si poate au închis postul, sters din program, ca atâtea
altele.
Revin în noaptea urmatoare, cu aceleasi riscuri, aceleasi sperante, din
pacate cu acelasi rezultat. Cea mai grea era întoarcerea, pe la orele doua si
jumatate noaptea, singur, cu toate instrumentele dupa mine. S-a îndurat
Dumnezeu de mine, ratacit în întuneric, mi-a crutat zilele pentru alte dureri,
ce se însiruiau gramezi, pândind la toate rascrucile.
- Nu merge, mai Ioane, izbucnesc într-o buna zi. Degeaba-i mai caut.
- Tu esti singurul care poti sti daca mai poti face ceva, îmi raspunde el
trist. Parca vroia sa-mi reproseze ca vina n-ar putea fi în alta parte.