Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

sângerânde, ma înteapa crunt. Abia ma tin pe picioare. Nu-i timpul de bocit,
raul vine din urma.
Ma îndepartez în graba de pod, pâna ating distanta cuvenita, de sirul de
pomi directori. S-apoi, holdele-mi sterg dâra pasilor. Sângele se repune în
miscare, încalzit de mers. O curba a pomilor si eu le urmez automat cursul.
Si merg asa mult. Durerile ma strâng tot mai aproape. Ciorapii înnoroiti
de roua si de praful holdelor trag greu si-mi ies din picioare. Îi leg cu frunze
de papusoi sa nu-i pierd. Îmi acopera partea din picioare, ramasa goala, de
pantalonii prea scurti, sa par mai încaltat, un fel de pantofi de pânza.
Împing mereu, cu opriri mai dese. Acum simt mai viu întepatura
paielor retezate de coasa. Fiori crunti îmi strabat tot corpul la fiecare
atingere cu pamântul.
Ma opresc, strivesc între dinti un scrâsnet de durere si… iar înainte.
Simt însa ca nu voi merge mult în ritmul asta. Se va scurge noaptea si va
trebui, sub orice pret, sa ajung înainte de zori la noua mea halta. Dar daca
m-as apropia de sosea As putea merge nevazut pe marginea ei, încet, fara
zgomot si cu ochii la pânda. Consecintele ar fi aceleasi, pe sosea sau
imobilizat pe tarina, unde foamea si taranii veniti la holda mi-ar grabi
calvarul.
Trebuie neaparat sa ies din aceasta situatie, cât picioarele mai sunt
calde. Orice oprire mi-ar amorti mersul. Cugetând asa si cautând sa-mi
impun o alternativa, linistea, resemnarea îmi revin, cu încetul,
mobilizându-mi ultima energie. Absorbit total de planurile mele, nu mi-am
dat seama ca m-am apropiat de coroana duzilor ce margineau soseaua. Ma
opresc sub scutul lor si ascult. Nimic, pustiu… Îngrop talpa în tarâna
drumului, uscata si moale, ce-mi pare ca un bandaj cald, binefacator. Am
chiar impresia de a ma simti bine. Arunc o privire înainte, cât îmi permite
întunericul, ascut urechile si calc pe vârful picioarelor.
Ceasurile aluneca lin pe coasta zorilor. Praful acopera cu o pojghita
subtire pietrele tari, care-mi lovesc surd osul calcâielor. Ricoseaza spre
creier, în scurtcircuit, si-mi zguduie tot scheletul. Simt cum sira spinarii se
înfige în cap, ca un par batut în pamântul tare, ce opune rezistenta. Îmi
leagana tot corpul ametit. Strâng în mine aceleasi dureri, ca pe lunca, de asta
data, însa, regulate si adânci. Fiecare pas îmi clatina creierii, ca apa într-un
vas pe jumatate gol.
Mergând asa, ochii se obisnuiesc cu umbra noptii. În fata desprind fâsii
albe, care completeaza sirul pomilor. Era un sat. Ma apropii cu grija pâna la