Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

cunoscut la Rostock, la Buchenwald, mereu pe linia celor ce refuza
compromisul. Credinta lui era fara rezerva. Ardelean din Sibiu, greu de
urnit, dar când a decis sa tie frontul pe pozitia stabilita era intratabil. Plec cu
ultimele directive de la el, comandant de trupa, dar camarad de suflet si frate
de greu.
Eram singur de-acum. Nu! Nu singur, Ionel Cristea ma însotea nevazut,
mereu aproape, ma încuraja, ma îndemna, mai mult decât prezenta lui vie ar
fi putut vreodata s-o faca. Atâtia morti ne însotesc astazi… Mâine, mai
multi. Odata neamul tot, de vom fi vrednici de numele lasat mostenire de
parintii, bunicii si strabunicii nostri, ce formeaza esenta spiritului românesc.
În drum spre Arad gasesc un tren de persoane, de data asta, lucru rar.
Gasesc un loc, într-un compartiment de clasa a treia, cu lume multa ce
mergea la târg sau se întorcea de la tara, cu cosuri si traiste pline. În fata
mea, un om robust, în vârsta, pazea din ochi un cos mare, plin de oua,
acoperit cu paie. Se duce sa le vânda, sau le aduce sa-si hraneasca familia,
lipsita de hrana elementara. Trenurile nu mai transportau alimente, orasele
erau golite de ultimele rezerve. Doar frontul avea prioritate, în detrimentul
restului populatiei.
Eram îmbracat militar, în uniforma de aviator. Am uitat sa precizez ca
la Medias era un regiment de aviatie, si prezenta mea, în acest costum,
atragea mai putin atentia. Pentru control eram «înarmat» cu ordin de
serviciu, pe care figura si pistolul mitraliera de care eram nedespartit. Erau
multi soldati în aceeasi uniforma. Impuneam astfel respect si curaj celor ce
calatoreau singuri, la discretia «necunoscutilor» rusi, ce nu crutau nimic.
Doar nu vor ataca un soldat. Curând ma gasesc într-un grup de oameni,
tarani majoritatea, ce ma înconjoara cu multa simpatie. Fiecare scoate din
traista câte ceva de-ale mâncarii si-mi întinde cu multa bunatate:
- Ia, camarade, ca stim si noi ce-i armata!
Mai afectuos îmi parea vecinul de banca. Bine îmbracat, cu un cojoc de
piele îmblanit.
Ne apropiem de Arad catre miezul noptii, ora foarte periculoasa pentru
cei întârziati la drum. Chiar în gari erau atacuri, date de soldatii rusi în stare
de betie pentru a-si procura bautura. Dezbracau calatorii si schimbau hainele
pe «vodka», apoi, cum erau mereu înarmati, trageau rafale «de veselie» ca la
nunta si nu rareori gloantele se opreau în multime, facând în fiecare noapte
zeci de victime.
Ce era sa fac Nu cunosteam pe nimeni la Arad. Uitasem sa iau adresa