Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

terminat. Eu îl privesc nauc, când picioarele încep sa tremure ca varga, fara
sa ma mai pot opri. Ma doare parca undeva, simt din partea inimii ceva ce
ma strânge sa ma sufoce, sa-mi taie respiratia. As vrea sa strig, sa urlu, sa-mi
dovedesc ca mai sunt pe asta lume dar nici un grai nu-mi iese din piept.
Curând o naduseala ma prinde, o toropeala îmi apuca tot corpul…
s-apoi… nimic…
Când ma trezesc, mosul, lânga mine, îmi stergea obrazul cu o pânza
alba.
- Da tare ai mai fost de vârtute!
- Ce s-a întâmplat
- Nimic, nimic! De-acum nu se mai poate întâmpla nimic.
În dupa masa aceea, iau sacul din nou în spate, traista pe umar si iar la
drum. Santinela ma cunostea de acum si ma lasa sa trec. Ajung la Timis.
Aici rusii facusera un pod suspendat între cele doua divizii de artilerie, una
pe mosia mosului, a doua de cealalta parte a Timisului. Numai rusi cât
vedeai cu ochii. Mii si mii, iar eu singurul civil, trec prin mijlocul lor, toti
ocupati fiind. Unii frecau tunurile, altii îngrijeau caii sau mânuiau armele,
marsaluind în toate partile.
Cu sacii în spate, ca omul cu treaba, grabeam pasul, sa ajung la vreme,
undeva, mai departe. Sub corpul meu greu puntea începe sa se balanseze cu
fiecare pas ce faceam. Frica de a nu cadea în apa, dezechilibrat si eventuala
interventie a soldatilor, sariti în ajutorul meu, sa ma salveze de la înec, îmi
mareste tensiunea. Nu stiu cum am ajuns la capatul celalalt al podului si
cum am continuat asa sa înaintez, când vocea lui Ion ma trezeste din
buimaceala.
- Mai! Da tare te-ai schimbat! Parca ai îmbatrânit cu zece ani!
I-am dat sacii, traista si, fara un cuvânt, iau calea întoarsa. Trec puntea,
ajung pe holda mosului, ce nu mai semana a holda, ci mai degraba a câmp
de manevra. Abia acum îi vad câti sunt de multi. În jurul casei santinele si
uniforme împodobite de galoane. Revad evenimentele ultime si încetul cu
încetul ajung la punctul de plecare. Gândul ca as fi putut face acest lucru îmi
da fiori. De multe ori senzatia unui pericol e mai puternica, revenind în
urma, decât momentul însusi. Niciodata nu am putut sa-mi explic fapte care
depasesc întelegerea, vointa si care totusi s-au petrecut. S-au petrecut dintr-o
stare secunda, dintr-o stare anormala, unde judecata nu-si mai avea locul.
Era adormita, cu tot ce-i reflex de conservare în om. Dintr-o stare normala
sunt fapte care nu-si gasesc explicatia. Ele se petrec înainte si dupa