Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

O idee îmi vine în cap. Una ce-mi apare ca o adevarata revolutie în tot
sistemul asta de legaturi interne. Curierii ce se deplaseaza cu atâta greutate,
întâlniri ce nu arareori pecetluiesc pentru totdeauna soarta a zeci si zeci de
camarazi. Întâlniri ce corespund la atâtea curse întinse, în urma slabiciunilor
celor chinuiti, ce scapa nume, date, la limita rabdarii umane.
- Zici ca la Sighisoara ar fi un aparat care functioneaza, îl ispitesc din
nou cu un zâmbet amarui.
- Da, dar ala îsi face datoria lui, noi…noi o avem pe a noastra!…
- Iata ce plan am! Si-i explic amanuntit tot ce-mi framânta creierul. Am
putea stabili, cu cele doua aparate, legatura cu Ardealul. Cu celelalte
aparate, fixate la Bucuresti si în alte centre, vom reusi sa construim o retea
de legaturi permanente, prin contacte programate între comandament si
regionale.
- Ar fi posibila o astfel de treaba Se lumineaza la fata, ca înaintea unei
revelatii.
- Ce ne-ar costa s-o încercam Nu voiam sa risc o prea mare încredere
în reusita planului meu. În domeniul tehnic eram un profan, dar cu ceea ce
stiam eu si inginerii legionari, îmi închipuiam ca, daca este posibil contactul
cu Viena la câteva mii de km, de ce n-ar fi posibil aici, între noi, la distante
mai mici
- În câteva zile curierul din Ardeal trebuie sa vie, te aranjezi cu el si
pleci acolo, ce se poate face, sa stabiliti un program de lucru!
Peste câteva zile, în adevar, curierul ajunge la Timisoara. Cu el, iau
calea lunga spre inima Ardealului, cu sufletul încarcat de atâtea sperante de
reusita.
Drumul pâna acolo nu era lucru usor. Era ca în vremea diligentelor de
posta, pe etape. Cel plecat îsi lasa testament în regula, nu mai era sigur ca se
întoarce.
Mi-au fost necesare zece zile pâna la Medias, locul de întâlnire, cu
opriri în gari mici si mari, zile întregi în ger, pe cer deschis, cu garile pline
de rusi. La apropierea unui tren de marfa, multimea navalea sa se urce cu
orice pret, sa mai faca câtiva km, sa se apropie de casa. Nu mai era lumea
din ziua «eliberarii» de «dusmanul poporului muncitor», de catre armatele
glorioase si dezinteresate ale nu mai putin glorioasei republici sovietice!
Patrulele rusesti, care asigurau în fiecare gara trecerea trenurilor ce
veneau sau se îndreptau spre front, încarcate cu munitii si armament sau mai
ales cu cisterne de benzina, împiedicau oamenii sa urce, cu lovituri de arma.