Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

Deodata tresar, izbit de un zgomot facut de cineva ce calca sub picioare
vreascuri uscate, nu departe de coliba. Nu poate fi decât cineva ce cunostea
locurile. Instinctiv duc mâna la brâu, scot pistolul, gata sa-mi vând scump
pielea. Mitru, mai vioi ca mine, era deja în pozitie de tragator, cu obrazul
culcat pe teava mitralierei, trezita parca si ea din somn. Zgomotul continua,
se apropie de noi. Curând desprind o haina taraneasca ce se strecura cu
multa siguranta spre coliba.
— E unul de ai nostri! ma linisteste Mitru.
— Cine-i acolo rasuna vocea lui, îndreptând arma spre vizitatorul
nepoftit.
— Om bun! raspunde vocea «musafirului», îndreptându-se spre noi.
— Mitrule! chiar de o fi un cunoscut, eu ma ascund, sa nu se duca
vestea în sat ca sunt pe aici. Fara sa pierd timp, ma furisez în tufis, lasând pe
Mitru sa primeasca oaspele. De aci, fara a fi zarit, recunosc pe Gin Huza,
prietenul nostru.
— Nu era sa va mai gasesc! rasuna vocea lui nea Gin, cum îl numeam
eu. V-ati ascuns si de dusmani, ca si de prieteni!
— Pentru prieteni ca d-ta, usa noastra ramâne mereu larg deschisa. Ne
aducea vesti regulat, de la primarie, de la jandarmi, de tot ceea ce misca prin
sat. Tine legatura cu casa, cu orasul. A dat dovada de mult curaj si credinta
în cauza noastra. La propunerea lor de a gasi o solutie, pentru a transporta
mitraliera de la Caransebes pâna aici, le raspunde cu hotarâre ca numai el ar
putea duce treaba la capat. Împreuna cu un prieten al baietilor din oras, au
încarcat-o într-un sac mare, au urcat-o pe tren si au adus-o pâna la destinatie.
Si câte traiste încarcate cu de-ale mâncarii si de câte ori nu alerga din sat la
ei sa-i previna, când un pericol îi ameninta.
— Am venit sa mai vad de vite, invoca el prezenta pe aici, pentru
oricine l-ar vedea. Nu le-am vazut de câteva zile, poate or fi prin plantatiile
de brad sau în livada d-lui Filon! Am venit de la coasa, din vale si ar trebui
sa ma întorc degraba ca ma asteapta holda. Cu un toporas pe brat, ca omul
cu treaba la padure. Laibarul si camasa lunga erau singurele vestminte ce-i
acopereau corpul, iar pe cap, sa-i tina umbra, o palarie veche, neagra, fara
panglica, cu boruri întoarse spre cer, în forma de valau.
Astept cu nerabdare plecarea lui, care întârzie. M-a surprins odata în
luna ianuarie, la coliba din Berbecele, primul meu adapost dupa evadarea de
la Curtea Martiala din Timisoara. Îl stiam tacut, activ, atasat mult de finul
Nicolae. Daca m-as arata si acum ca asta iarna Era întotdeauna atât de