Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

- Filoane! Filoane! Poti sa iesi!
În prag apare Patru. Ochii nostri se cuprind.
- Tu esti, Filoane Si în clipa urmatoare, îmbratisarea anilor multi de
când nu ne-am vazut ne regaseste, prieteni vechi.
Cât te-ai schimbat, Petre Sunt zece ani de când nu ne-am mai vazut!
Cum ai scapat De când esti închis Te-au batut rau Esti bolnav ma
copleseste el cu întrebarile, privindu-ma din crestet si pâna în talpi, sa
gaseasca urmele copilariei noastre, încrucisate cu urmele, mai proaspete, ale
celor din închisori.
Tu nu te-ai schimbat mult, încearca el sa o dreaga, dupa câte ai patit.
Zece ani… mai tii minte vremea noastra
- Petre! ma leaga strâns anii adunati pe acelasi fir. Poate ei m-au
împins, în ceasul greu, sa te revad, înaintea celei de a doua pribegii! Eram
prea fericiti atunci, prea fara griji. Îmi amintesc acum cu drag anii ce azi îmi
par iesiti din legenda!
Lânga el, o fata tânara si-a oprit ochii asupra mea, mari, calzi, încarcati
de duiosie.
- Nevasta-mea! îmi prezinta el fata ce se apropie de noi.
- Unde vrei sa te duci acum Eu ti-as da un sfat, treci granita, cât mai
este înca verdeata pe lunca! Vezi bine ca aici nu mai e de trait!
- Ma gândeam si eu la fel, de mi-o ajuta Dumnezeu, dar va trebui sa
ajung mai întâi la ai mei si-apoi…
- Tu i-ai pregatit ceva de drum se adreseaza el matusii.
- Nu vrea sa ia nimic, doar o felie de pâine, pâna ajunge la loc bun!
- Petre! Nu stiu de ne vom mai vedea vreodata!
Nadejdea mea se stinge o data cu seara. Las în urma, pe rând, chipuri,
amintiri. Deschid poarta necunoscutului, sa-mi îngroape urmele. În ochii lui
dau buzna, o data cu lacrimile, toata copilaria noastra. A plâns ca un copil,
pentru mine, pentru tot ce-am trait împreuna. O despartire fara întoarcere,
poate. Fiecare simteam ultima clipa ca o groapa larg deschisa. Pasii ma duc
spre usa, ca adormit. Un scârtâit sinistru împrastie linistea. Usa se închide în
urma mea, iar noaptea ma învaluie tot, ma pierde pentru toti.
Încotro acum Drumul din iarna trecuta, spre casa lui I., se întinde în
fata mea. Paseam încet, sa nu trezesc câinii pâna ce voi iesi din sat. Înca
doua case ma mai despart de câmp. Opresc respiratia, ascult si în câteva
clipe satul dispare în noapte.
Odata la drumul mare, întind pasul sa-mi dezmortesc încheieturile si sa