Filon Verca PARASUTATI ÎN ROMÂNIA VÂNDUTA - Despre demnitate

jumatate de ora de la cadere. Eram în febra emotiilor si nu mi-am dat seama
ca apa a patruns pâna la piele. Era decembrie. La munte, petele albe vazute
de sus, la lumina lunii, nu erau altceva decât nameti de zapada ce alimentau
pârâul.
Abia am iesit din apa. Hainele erau lipite de corp, corpul aproape
înghetat. Marchez locul de cadere. Era centrul de adunare pentru toti ceilalti.
Padurea, aproape, la câtiva pasi de mine, un loc ideal sa-mi ascund parasuta,
ce devenise povara inutila acum. Nu m-am gândit deloc ca cineva ar fi putut,
în acest moment, sa se apropie, sa ma someze, sau sa ma trimita de unde am
venit, de sus, atât eram de framântat de lupta cu moartea. Revenit în fire,
caut pistolul, o grenada, ceva ce mi-ar fi putut fi de folos în aceste momente.
Un pistol rusesc cu 72 de cartuse, cu toba, cum se zice, era agatat de
piept, în diagonala, asa cum am sarit cu el. Îl desfac, îl iau în mâini si-l
privesc în jind. De n-o mai merge, am totusi o bâta la îndemâna, sa ma apar
de eventuale primejdii.
Desfac magazia, încerc câteva manevrari si satisfacut, îi lipesc din nou
toba, gata de tragere. Astept, dupa cum ne-am înteles, sa vie ceilalti, unii din
stânga, Vest, altii din dreapta, Est, axa de zbor a avionului.
O dilema, totusi! De stau pe loc, înghet si ma vor gasi rece. Sa misc,
pierd locul. Ce sa fac Însemn în minte bine locul, scot busola si, cu fluierul
între dinti, numar pasii spre Est. Ei erau mai multi, nu se poate sa nu-i
întâlnesc.
Din când în când ma opresc, fluier si ascult.
Nimic! Nu era usor de mers. Padurea de brad-deasa sau, mai bine zis,
padure cât prinzi cu gândul. Unde am cazut era o mica livada, de vreo 15 m,
încolo, numai codru…
Picioarele mi-au înghetat, în bocancii de munte, cu totul si cu apa din
ei. Se mentinea o temperatura constanta, nu departe de zero. Era o noapte
adânca, chiar luna si-a pierdut urmele, si ca sa nu pierd directia, dupa acul
luminos, singura orientare, merg drept. Cobor si urc, strabat tufisuri dese
ce-mi taiau calea. Nu ocolesc nici un obstacol, cea mai mica deviere în
noaptea deasa nu m-ar fi adus la locul de plecare. Gândul ca as pierde axul
de zbor, ma îngrozeste. Risc sa nu-i mai gasesc niciodata pe ceilalti. Ma
opresc din când în când, fluier, ascult, oprind respiratia. Ceasul arata zece,
marsaluiesc de mai bine de doua ore. Am încalzit tot corpul în mers, pâna si
apa din bocanci, din haine. În schimb oboseala era cumplita. Înca o jumatate
de ora tot înainte, fluierând, dar nimeni nu-mi raspunde. Ma asez putin pe