noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

TBNT 125
2.2 UMANITATEA LUI ISUS
Dacă titlurile acordate lui Isus indicau cu precădere şi cu
insistenţă mesianitatea sa şi divinitatea sa, ar urma în
mod natural să fie discutată acum umanitatea lui Isus.
Discuţia celor două naturi prezente în Isus, cea umană şi
cea divină, este una din cele mai
delicate şi mai complexe subiecte
ale creştinismului, alături de
subiectul Sfintei Treimi, şi nu
puţini au fost aceia care neputând
să ţină în echilibru cele două laturi,
au generat sau au adoptat
învăţături eronate, eretice. Astfel,
docetismul vedea doar natura
divină a lui Isus, deoarece, spuneau
ei, el doar a părut să fie uman;
ebionismul recunoştea numai
natura umană a lui Isus;
arianismul afirma că el este o fiinţă
glorioasă, prima din toată creaţia,
dar nu divin; apoliniarismul şi
nestorianismul nu înţelegeau
sufletul omenesc al lui Isus şi îl
negau, învăţând că în Isus Logosul
În evangheliile
sinoptice Isus
este prezentat
ca om: El are
trup, suflet,
duh, are
temperament,
caracter, şi este
simte ca orice
om, fiind supus
încercărilor şi
lipsurilor; El
este însă omul
maxim, omul
reprezentativ,
(mesianic), şi
este confirmat
de Dumnezeu.
divin şi-a ataşat un trup biologic omenesc; în mod
asemănător, eutychianismul afirma că natura umană a
lui Isus a fost absorbită în cea divină; monophysitismul
afirma că Isus nu a avut două naturi, ci doar una;
monothelitismul afirma că Hristos nu a avut decât o
singură voinţă, cea divină). De aceste motive, primele
concilii ale Bisericii au fost dedicate precizării învăţăturii
corecte a evangheliei despre Isus Hristos: el are aceeaşi
natură divină ca Dumnezeu Tatăl (Niceea, 325); Isus este
o singură persoană, deplin umană şi deplin divină (Efes,