noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

262 TBNT
În ce priveşte Legea, Iacov începe prin a spune, în
1:25, că legea desăvârşită este „legea libertăţii”, şi că în
ea trebuie stăruit cu fapta, nu cu vorba. În 1:27 el aduce
o formulare sintetică, reformatoare, a cerinţelor Legii,
asemănătoare, din nou, cu cuvintele lui Isus: religia
esenţială înaintea lui Dumnezeu este îngrijirea semenilor
(adică, vizitarea şi ajutarea celor în nevoie înseamnă).
Legea împărătească spusă de Isus este amintită în 2:8.
În 2:9, implicit, se arată forţa etică a Legii. Iacov
atrage atenţia că favoritismele şi, deci, nedreptatea,
reprezintă o încălcare a Legii. Caracterul integral al
Legii, caracterul absolut al cerinţelor ei se observă în
2:10: cine păzeşte Legea, trebuie să păzească toate
cerinţele ei, altfel, indiferent ce face, este un călcător al
Legii şi îşi merită condamnarea (aminteşte de discuţia lui
Pavel din Rom. 2:17-29).
Cuvintele din 2:12 aduc din nou în prim plan o
expresie îndrăgită de Iacov (dar şi de Pavel), “legea
libertăţii”. Ea este cea după care sunt judecate faptele
creştinilor.
În capitolul 4:11-12, Iacov atrage atenţia că trebuie
diminuate criticile şi judecăţile aspre la adresa altor
credincioşi. Din nou, Legea apare aici cu conotaţii noi,
interesante. Cine judecă pe fratele său, judecă Legea şi
deci, nu se preocupă cu împlinirea ei ci cu darea şi
evaluarea ei. Este foarte probabil că Legea de aici e legea
lui Isus, a libertăţii şi responsabilităţii (nu Legea
sinaitică) şi se subînţelege că fiecare credincios aparţine
lui Isus şi este responsabil faţă de El (argumentul
aminteşte de Romani 14 şi 1 Corinteni 8:9, 12, 9:1, etc.,
unde se spune că fiecare este slujitorul Domnului şi dă
socoteală Domnului de ce face). Iacov pune în discuţie
apoi autoritatea celui ce critică - nu noi am dat Legea şi
mântuirea, nu noi facem evaluările de esenţă cu privire
la alţii (cf. Rom. 14:4).
Pe ansamblu, se poate spune că Iacov îşi îmbracă în
limbaj legalist vederile sale despre viaţa nouă în Hristos.