noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

146 TBNT
„ştim că Dumnezeu nu ascultă pe păcătoşi, ci numai dacă
cineva este credincios şi face voia lui Dumnezeu, pe acela
în ascultă... dacă nu era de la Dumnezeu, nu putea face
nimic...” (8:31-33). Implicaţia, cu care Ioan agreează din
plin, din fundalul istorisirii, este că Isus nu este păcătos,
ci dimpotrivă, este de la Dumnezeu.
Faptele lui Isus sunt dovada lipsei de păcat din viaţa
lui (Ioan 14:10-11, 31). Isus nu are păcat pentru că El a
păzit poruncile Tatălui, a stat în ascultare faţă de
Dumnezeu (15:10). Isus afirmă că este sfânt şi că este
una cu Tatăl (17:4).
În 1 Ioan 3:5, se arată că, pentru a lua păcatele lumii,
Isus trebuia să fie El însuşi fără păcat (kai hamartia en
auto ouk estin, „şi în el nu este păcat”). Prin contrast cu
el, aşa cum arată 1 Ioan 1:8, noi, dacă spunem că n-avem
păcat, ne înşelăm singuri. 1 Ioan 1:8 este cea mai directă
afirmaţie din întreg corpusul ioanin, şi chiar din NT, cu
privire la lipsa completă a păcatului, în viaţa lui Isus.
Umanitate şi hamartiologie în epistolele pauline
Învăţătura despre lipsa de păcat a lui Isus este mai
nuanţată în Pavel, mai detaliată, şi discutată în legătură
cu Legea, cu moartea sa ispăşitoare.
Un prim exemplu se află în Romani 8:3 (cf. Rom 5:14),
unde Pavel scrie că Isus a fost trimis într-un trup
asemănător cu al păcatului (,,în asemănarea cărnii
păcatului”, en homoiomati sarkos hamartias). Isus se
întrupează în contextul unei omeniri păcătoase, dar
trupul său nu este păcătos, este doar de acelaşi fel cu
trupurile celor care sunt păcătoşi. Pe deoparte, expresia
de mai sus înseamnă întrupare veritabilă şi are un
echivalent în acest sens în Filipeni 2:7 (en homoiomati
antropon genomenos, „în asemănarea oamenilor făcânduse”).
Acolo, în mod limpede, se are în vedere identificarea
totală cu oamenii (cf. şi următoarea formulare, „la
înfăţişare a fost găsit ca om”, kai schemati heuretheis hos
anthropos, 2:8; unele traduceri moderne înţeleg expresia