noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

TBNT 177
naşterea din nou, folosindu-se de jocul de cuvinte
pneuma (duh) – pneuma (vânt). În discuţia cu femeia
samariteancă (Ioan 4), lansează sintagma „Duh şi
adevăr”, vorbind despre natura divină (Dumnezeu este
duh) şi despre adevărata închinare (în Duh şi adevăr).
Capitolul 6 din Ioan prezintă dialogul despre hrană
(Isus e dătătorul hranei din cer, ca Dumnezeu în pustie,
prin Moise) în care Isus este prezentat ca hrană (pâinea
vieţii). Cuvintele lui Isus sunt „Duh şi Viaţă”.
Capitolul 7 aduce în prim-plan comparaţia dintre Duh
şi apă (apa vieţii), iar 7:39 este extraordinar de complex,
explicând că Isus se referea la Duhul ce se primeşte prin
credinţă, dar care va fi dat doar după înălţarea Sa (apare
o introducere în prezentarea relaţiei dintre venirea
Duhului şi moartea, învierea şi înălţarea lui Isus care va
fi discutată mai în amănunt în Ioan 14-16.
Ioan 14-16 sunt o adevărată regală, plină de învăţături
esenţiale despre Duhul Sfânt: el este Mângăietorul (al
doilea după Isus), este numit din nou Duhul adevărului,
este o persoană (acesta, masculin: gr. ekeinos), el vine de
la Tatăl, prin Fiul şi din cauza Fiului, îl glorifică pe Fiul
revelând lucrurile şi cuvintele acestuia (de remarcat
discreţia Duhului Sfânt), vine ca să rămână pe veci cu cel
credincios (nu vine ca să fie luat, ca să se depărteze de un
om, ca în VT), vine ca să dezvăluie lucrurile viitoare (cf.
caracterul profetic al Duhului), vine doar după ce Fiul
este înălţat, convinge lumea de păcat, dreptate şi
judecată (o lucrare interioară a Duhului în oameni:
oamenii nu îl cred pe Isus, chiar dacă a fost confirmat şi
îndreptăţit prin înviere şi înălţare, şi continuă să rămână
sub puterea celui rău, deşi stăpânul lumii acesteia a fost
judecat şi învins de Hristos).
În Ioan 20, Isus suflă Duh Sfânt de încurajare şi
autoritate asupra ucenicilor care stăteau în camera de
sus, încuiaţi de frica oamenilor, această „suflare” fiind
diferită de „coborârea” din ziua Cincizecimii.