noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

TBNT 151
majoră între el şi adversari, el fiind curat, în
calitate de Fiu, iar ei fiind dominaţi de păcate. Isus
provoacă ascultătorii să dovedească dacă are păcat,
iar omul vindecat de orbire argumentează cu succes
că Isus nu este păcătos, pentru că Dumnezeu nu ar
fi ascultat rugăciunile sale şi nu i-ar fi dat puterea
să facă asemenea minuni nemaiauzite. În 1 Ioan se
afirmă pe faţă că „în el nu este păcat”, iar
Apocalipsa se concentrează pe o umanitate
glorificată a lui Isus, trăită în relaţie specială cu
divinitatea Sa şi, prin urmare, desigur, fără de
păcat.
3. Unele din cele mai profunde, deşi nu cele mai
directe, observaţii teologice despre umanitatea lui
Isus şi lipsa sa de păcat se află în corpusul paulin.
Pavel afirmă paralela adamică, precum şi
depăşirea ei (Filipeni 2; Coloseni 1; Romani 7; 1
Corinteni 15). Isus a devenit om şi, în umanitatea
sa, a fost vulnerabil faţă de păcat, fără a avea însă
păcat. El este singurul care a făcut posibilă
pedepsirea păcatului în trup, dar şi iertarea
oamenilor şi continuarea vieţii lor în trup (cf.
Romani 8:3), reuşind un transfer extraordinar: în
moartea lui Isus, noi devenim curaţi, iar el preia şi
ispăşeşte vina noastră (2 Corinteni 5:21).
4. Şi scrisorile generale au o contribuţie deosebită pe
această temă. Isus este prezentat în Evrei ca mare
preot şi ca jertfă, în ambele poziţii neavând păcat,
dar fiind cel ce moare pentru păcatele oamenilor.
Evrei atinge şi un orizont eshatologic, subliniind că
Isus va reveni ca să aducă împlinirea completă a
mântuirii, fără a mai avea de a face însă, atunci, cu
păcatul. 1 Petru face legătura dintre Isus şi robul
Domnului, din Isaia 53, care se aduce pe sine ca
jertfă fără de păcat, şi discută efectele identificării
creştinului cu moartea faţă de păcat a lui Isus, care
duc o dedicare categorică pentru o viaţă sfântă.