noul testament şi accentele lui teologice - obinfonet: dia logou

230 TBNT
interacţiunii lor în cadrul şcolii de la Efes). Ei sunt uimiţi
de superactivitatea Duhului Sfânt în epoca de după
învierea lui Isus (un semn al epocii sfârşitului, al unei
eshatologii realizate, un semn al depăşirii graniţei
istorice dintre evrei şi neamuri păgâne, în ce priveşte
mântuirea).
Pavel îşi păstrează aproximativ aceleaşi învăţături şi
puncte de interes în ce priveşte Duhul Sfânt de la început
(Galateni, 1-2 Tesaloniceni) până la sfârşit (Efeseni, 1-2
Timotei, Tit). În mijloc sunt cuprinse marile epistole
teologice (Romani, 1-2 Corinteni). Probabil că el şi-a
definitivat perspectiva asupra Duhului Sfânt în perioada
petrecută în Arabia, de la bun început. Ceilalţi autori (1-
2 Petru, Iuda) au interese comune cu sinopticii (Duhul e
Duhul inspiraţiei Scripturii, al profeţiei, al vieţii sfinte).
Epistola către Evrei dovedeşte o pneumatologie foarte
apropiată de cea a lui Pavel.
Toţi autorii NT amintesc de lucrarea Duhului Sfânt şi
îi recunosc rolul dar nu toţi îi acordă aceeaşi importanţă
în scrierile lor. Triada Ioan-Luca-Pavel a fost inspirată să
intre în detaliu în ce priveşte Duhul Sfânt şi lucrarea Sa
şi învăţătura lor este foarte importantă pentru
înţelegerea vieţii creştine, a puterii ei de expansiune.
Plinătatea Duhului Sfânt este marca creştinismului şi
subliniază deosebirea dintre Legământul nou, al lui
Hristos, şi Legământul cel vechi, de pe Sinai.