1956 Buletinul - Ştiinţe sociale

şi abstracte, iar într-o epocă mai recentă, temeliile ştiinţei şi ale tehnicilor
grandioase ce se reíazirna pe ştiinţă.
Din acest punct de vedere, familiile de limbi de pe glob arată în
structura lor trepte de dezvoltare inegală: de pildă limbile izolante, în
frunte cu limba chineză 1 , sînt mai analitice decît limbile indo-europene;
după acestea vin in ordine descrescîndă, limbile hamito-semitice, pe urmă
limbile zise aglutinante, ca cele fino-ugrice, în sfîrşit limbile incorporante
şi polisintetice. Nu este deloc sigur că toate limbile lumii au urmat sau
tind să urmeze ordinea de dezvoltare care reiese din enumerarea de mai
sus, anume că toate ar fi fost la început polisintetice şi s-ar fi îndreptat
pe urmă către faza izolantă; într-adevăr căile ce duc de la sinteză la analiză
sînt multiple. Se poate admite însă că tendinţa către o structură din
ee în ce mai analitică este generală şi că evoluţia în sensul opus este excepţională,
fiind o urmare a unor condiţii trecătoare.
Aceleaşi observaţii sînt valabile şi în interiorul familiei indo-europene:
diferite grupuri ale ei se situează într-adevăr pe trepte inegale de dezvoltare
analitică, cele mai sintetice fiind mai cu seamă unele limbi moarte ca
sanscrita, greaca, latina, gotica, slavona; apoi, in ordine descrescîndă,
limbile baltice, slave (afară de bulgară şi întru cîtva de sîrbo-croată),
germanice (afară de daneză şi engleză), în sfîrşit romanice. Această denivelare
provine numai din împrejurări istorice, care au făcut ca unele
popoare să intre mai tîrziu decît altele in cercul de influenţă al culturii
mediteranene, astfel încît unele idiome s-au constituit în limbi literare şi
s-au stabilizat oarecum, într-un timp cînd structura lor păstra încă mai
multe trăsături arhaice. Acest fenomen însă nu este legat cîtuşi de puţin
de o denivelare corespunzătoare în ceea ce priveşte putinţa de a exprima
mai adecvat diversele aspecte intelectuale şi practice ale civilizaţiei moderne.
Toate limbile de cultură, astăzi, inclusiv cele extra-europene, ca
chineza, japoneza, hindi, etc., dar şi cele europene răspîndite pe o arie mai
redusă ca lituana, albaneza, basca, cu toată divergenţa mijloacelor lor de
expresie, ştiu tot atît de bine să dispună de aceste mijloace pentru a comunica
în mod identic şi egal de desăvirşit, de pildă legile naturii şi ale
societăţii, sau aspiraţiile maselor către pace, dreptate şi fericire.
Gîndirea este indiferentă faţă de formele pe care le foloseşte pentru a
se exprima, iar raţiunea, care se confundă cu „bunul simţ" al lui Descartes,
este egal împărţită între toţi oamenii. De aceea toate limbile menţin timp
de secole, fără să pară stingherite, unele categorii depăşite de progresul
gîndirii; este suficient să amintim că limbile romanice, ca şi mai toate
limbile europene, păstrează o opoziţie încă viguroasă între masculin şi feminin,
opoziţie care provine dintr-un mod de activitate mintală cu totul
arhaic şi nu mai prezintă nici un interes pentru gîndirea modernă. Progresul
gîndirii, progresul cultural în genere, este de altă natură decît aşa
zisul „progres lingvistic" şi ar fi un adevărat joc de cuvinte dacă s-ar
stabili o sinonimie între ele. Mai mult chiar decît nedrept, ar fi ridicol să
Pare demonstrat astăzi, după cercetările unor sinologi ca Bernhard Karlgren,
1
că limba chineză a trecut mai de mult printr-o fază mai sintetică, flexionară ori
aglutinantă.