1956 Buletinul - Ştiinţe sociale

ească— care a" plăcut mult —, Soare ta mahala a lui Costache Caragiale,
care n-a prea trezit interes, căci prea era legată de viaţa bucureşteană.
In sîîrşit, la 15 apr. se dă Şcoala femeilor de Moliere. Din venitul
realizat s-a putut face o „capelă de muzică", o bibliotecă teatrală/o colecţie
de note muzicale şi o garderobă. Ce a mai rămas, s-a dat şcoalelor
romîneşti.
Cîteva notiţe mai scurte anunţă unele din spectacolele următoare 67 .
Gazeta nu mai publică apoi un articol mai dezvoltat 'decît la 5 dec. 1853
"(nr. 97): Cttev\a aieptări în priuinţa teatrului, datorat, probabil, tot lui Gh.
Bariţiu.
Chiar de la întemeierea lor — spune autorul — foile braşovene au
avut în program lupta pentru un teatru romînese, considerat drept o şcoală
a moravurilor, un mijloc de cultivare a limbii şi de combatere a prejudecăţilor.
Din nefericire n-a putut a fi îndeplinit pînă acum decît puţin din
acest program. La Blaj, Braşov şi Lugoj, ideea .teatrului a găsit numeroase
simpatii. Dar numai cu diletanţi nu se poate face teatru stabil. Avem
nevoie de actori şi, mai ales, de actriţe. Sînţ lăudaţi apoi diletanţii braşoveni:
„care se însărcinară, de bună voe, a reprezenta cel puţin 12—16
piese pe an". Pînă acum s-au şi ţinut de cuvînt. E o întrebare dacă vor
putea-o face şi în viitor. Cu toate că sălile sînt mereu pline, iniţiativa începe
să tînjească. Ei se izbesc mai ales de lipsa unui repertoriu, potrivit cu
trebuinţele şi pregătirea publicului braşovean. E adevărat — spune autorul
— că s-au tradus multe farse şi vodeviluri franceze, dar acestea sînt
„numai neşte secături, frivolităţi, mişelii şi — cum le zic pe turceşte —
caraghiozlîcuri". Bucureştenii şi Ieşenii au greşit, cînd le-au dat prea mare
atenţie. Romînii au nevoe de o hrană mai solidă, atît pentru spiritul, cît
şi pentru fantezia lor vie, şi adică de: comedii, care fără a-i atinge şi scandali
cît de puţin simţul moral, să-1 înveţe cu plăcere — ducendo delectat —,
de drame şi tragedii, în care lupta patimilor să ajungă la culme, crima
însă totdeauna să rămînâ umilită, înfrîntă şi pedepsită, după merit". Să
luăm exemplu de la greci şi de la romani: „teatru mai rar, fie măcar numai
de 24 ori în an, însă piesele cele mai clasice, studiate pînă în fund, apoi
şi reprezentate cu întrebuirea tuturor puterilor din partea actorilor". Ori
aşa, ori nimic. Noi, romînii, nu avem timp de perdut cu nimicuri".
Cu toate aceste greutăţi, să nu ne lăsăm
teatru mai ales pentru cultivarea limbii.
Cea din urmă informaţie, pe care o dă Gazeta
despre spectacolele braşovene
este din 6 ian. 1854 (nr. 2). O reproducem textual:
In încheere, autorul cere
„Diletanţii romîni iarăşi mai produseră vreo trei piese, în curs de
4 săptămîni. Drama titulată Robert şeful bandiţilor, o imitaţie după Lotrii
lui Schiller, produsă în 4/16 ian., deşi prea grea de produs pentru începători,
totuşi a ieşit spre îndestularea publicului, care era mai numeros decît
la celelalte reprezentaţii. Rola principală, jucaiă de dn. Raţ, a produs o
impresiune rară pe la noi."
Să fi fost tocmai această „impresiune rară" a acestei piese revoluţionare,
una din cauzele care să fi pricinuit sfîrşitul ansamblului de diletanţi
de la Braşov? E posibil. Poliţia lui Bach cu siguranţă că nu vedea cu ochi
buni asemenea
spectacole.
6 7
Despre Nunta ţărănească se spune, (G. Trans. nr. 42 din 27, V. 1853) că „a
aflat mult aplauz înaintea publicului",