1956 Buletinul - Ştiinţe sociale

pătrimi, ceea ce ne pare ca fiind inechitabil. In U.R.S.S. partea soţului supravieţuitor
este totdeauna egală cu aceea a descendenţilor;
b) Nu condiţionează dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor
de o anumită durată a căsătoriei, ceea ce înlesneşte încheierea de căsătorii
interesate în vederea succesiunii;
c) Aeordînd un drept special de succesiune soţului supravieţuitor
asupra darurilor de nuntă, legea reînvie sistemul discriminărilor după
originea bunurilor, fără vreo utilitate deosebită, căci cele mai adeseori
darurile de nuntă vor reveni soţului supravieţuitor cu titlu de mobile sau
obiecte aparţinind gospodăriei casnice;
d) Deşi i-a acordat o rezervă, ca şi descendenţilor şi părinţilor, legea
n-a recunoscut soţului supravieţuitor calitatea de moştenitor sezinar, la
care ar fi fost îndreptăţit, de vreme ce ascendenţii ordinari, care nu sînt
rezervatari, se bucură totuşi de sezină.
25. Drepturile de succesiune ale soţului supravieţuitor potrivit codului
civil de la 1864 şi critica acestuia. Art. 679 al codului civil de la 1864,
reprodus după modelul său francez, codul clasic al burgheziei, chema pe
soţul supravieţuitor la succesiunea soţului predecedat numai în lipsă de
moştenitori din cele patru clase, adică în lipsă de descendenţi şi ascendenţi,
precum şi de colaterali pînă la gradul al doisprezecelea. Un colateral oricît
de îndepărtat înlătura astfel de la succesiune pe soţul supravieţuitor,
care era preferat doar statului.
Pe lîngă aceasta, soţul supravieţuitor era rînduit printre moştenitorii
„neregulaţi".
Sistemul codului civil de la 1864 era cu atit mai inechitabil cu cît,
regimul matrimonial legal fiind cel al separaţiei de bunuri, iar cel îndeobşte
adoptat de către soţi cel dotai, soţul supravieţuitor nu se bucura
nici de avantagiile comunităţii bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei.
Legiuitorul burghez de la 1864, preocupat de grija, specifică tuturor
orînduirilor bazate pe exploatare, de a menţine în propria familie a defunctului
puterea de exploatare a bunurilor succesorale — izvor de dominaţie
economică şi politică —, a înţeles să jertfească pe soţul supravieţuitor,
considerat ca un străin care nu poate fi chemat la succesiune decît
în lipsă de orice rude.
Pentru a corecta întruciîva această situaţie, art. 684 c. civ. — inspirat
din codul lui A. Donici — acorda văduvei sărace, şi numai acesteia,
o parte de copil şi maximum o treime în uzufruct în concurs cu copiii defunctului
şi o pătrime în plină proprietate în concurs cu alte rude.
Această concesie, specifică orînduirilor bazate pe exploatare în care
incapacitatea femeii măritate este o regulă, era criticabilă, căci, pe lîngă
că consacra o inegalitate de drepturi succesorale între femeie şi bărbat,
purta pecetea interesului egoist din care a izvorît, şi anume acela de a
asigura văduvei sărace menţinerea rangului social de care ea s-a bucurat
în timpul vieţii soţului, spre a-i onora astfel numele.
Art. 1279 c. civ., pe de altă parte, acorda văduvei — independent de
situaţiunea ei patrimonială — trei drepturi speciale pentru anul de doliu: