1956 Buletinul - Ştiinţe sociale

simţit de ele ca un complex sintetic radical + sufix, ci ca un adevărat termen
simplu.
Folosirea sufixelor diminutivale este frecventă in romină şi in spaniolă;
mai ales italiana posedă o gamă întreagă de astfel de sufixe, utilizabile
fiecare cu o nuanţă de sens precisă şi cu posibilitatea de a se combina
între ele: e vorba aici de un fel de gramaticalizare a diminutivelor,
ca de altfel şi a augumentativelor. Limba franceză, începînd cu secolul al
XVil-lea, nu mai întrebuinţează decît excepţional sufixele diminutivale;
limba engleză manifestă aceeaşi tendinţă. Unde romîna spune de pildă
măsuţă, scăunel sau scăunaş, franceza şi engleza vor spune respectiv petite
table, petite chaise, little table, little chair — formaţii analitice care
permit să se precizeze, la nevoie, dacă e vorba de o petite table, table
basse, table étroite, table légère, etc., pe cînd romîna se mulţumeşte cu
măsuţă sau mescioară.
Engleza cunoaşte totuşi diminutive sintetice, mai întîi pentru realităţile
din odaia copiilor (Ammensprache); pe urmă pentru prenume, uneori pentru
numele de animale: Johnny, Annie, doggie, etc., în sfîrşit pentru citeva
cuvinte care capătă astfel, în uzul familiar, o nuanţă afectivă, de glumă,
de ironie, uneori de simpatie: de ex., sermonette „predică", widowette
„văduvioară", booklet „cărţulie", r'mglet „ineluş", duckling „răţuşcă", etc.
Pînă aici am constatat că engleza se menţine pe o linie de egalitate
cu limbile romanice. Situaţia se schimbă însă în detrimentul ei dacă, fără
să ieşim din lexicologie, abordăm capitolul cuvintelor compuse: aici relevăm
caracterul evident mai analitic al limbilor romanice.
Se ştie că engleza, ca celelalte limbi germanice, ca limbile slave —
acestea mai ales din epoca modernă —, limba maghiară sau.limbile clasice
(sanscrita şi greaca mai ales, latina mult mai puţin), posedă facultatea
de a construi un număr nelimitat de cuvinte compuse, de obicei din
alte două cuvinte. Recunoaştem că în materie de ştiinţă — unde se folosesc
noţiuni care sînt totodată şi complexe şi unitare — această proprietate
este foarte folositoare. Dar limbile romanice nu sînt deloc împiedicate
în această privinţă, căci dispun de resursele limbii latine şi mai ales de
ale limbii greceşti. Ori tendinţa ştiinţei internaţionale este tocmai de a
folosi astfel de termeni. Limbile care se străduiesc — germana (prin
Entwelschung sau „desromanizare"), maghiara, ceha — să calchieze, adică
să transpună prin calcuri in limba maternă, elementele componente ale
neologismelor greco-latine, aceste limbi n-au apucat calea bună, după părerea
noastră. într-adevăr, avantajul acestor neologisme este tocmai de a
reda noţiunile în starea lor mai abstractă, purificată de orice nuanţă concretă
şi afectivă: în faţa lui oxigen, hidrogen, telegraf, amintim de ex.
germ. Sauerstoff, Wasserstoff, sau în maghiară tăoiro. Engleza, din acest
punct de vedere, este alături de limbile romanice, de rusă, de polonă, etc.
Pentru viaţa de toate zilele însă ea foloseşte sau creează mereu cuvinte
compuse, cu o libertate şi o dezinvoltură extraordinară.
Evident, o asemenea însuşire este prin natura sa antianalitică; ea
poate să dea naştere şi la echivocuri sau obscurităţi, în dauna eficacităţii
comunicării, dacă nu în compusele admise, curente, înregistrate în dic-