1956 Buletinul - Ştiinţe sociale

se considere drept înapoiate unele limbi ca germana sau rusa, de pildă,
purtătoare de culturi naţionale bogate, şi egale cu surorile lor ca instrumente
ale ştiinţei şi ale artei literare, sub pretextul că au păstrat pînă
astăzi unele trăsături de sintetism arhaic în declinare sau în conjugare.
De această confuzie se temea Nicolai Marr cînd condamna metoda istoricocomparativă
în lingvistică: el credea, greşit, că această metodă trebuia inevitabil
să ajungă la concluzii şovine sau rasiste despre pretinsa superioritate
a unor limbi şi popoare asupra altora.
Aceeaşi confuzie, dar de data aceasta voită, o fac unii imperialişti
englezi şi mai ales americani, cînd prezintă limba lor, care într-adevăr a
ajuns la un grad înaintat de analitism, drept mai matură, mai „eficientă",
pe scurt mai perfectă decît celelalte limbi. Marele lingvist danez O. Jespersen
susţinea şi el această teză; dair propagandiştii imperialişti trag şi
concluzii politice, afirmînd dreptul limbii engleze de a deveni, mai curînd
ori mai tîrziu, limba supranaţională de intercomunicaţie între toţi oamenii,
mai întîi printr-un bilingvism generalizat, apoi limba unică vorbită pe
întregul pămînt. Această tendinţă a început să fie schiţată discret după primul
război mondial; acum însă se declară făţiş, iar o seamă de lingvişti,
gramaticieni, profesori, oameni politici, lucrează metodic pentru a impune
globului limba lor. Bine cunoscutul basic English nu este decît o unealtă
prealabilă a acestei politici. In cursul de Introducere în lingvistică redactat
sub conducerea tov. acad. Al. Graur şi de curînd apărut (ed. Il-a, Bucureşti,
1956), tov. C. Poghîrc (p. 450 şi urm.) subliniază şi el această pretenţie
a anglo-saxonilor şi aminteşte între altele argumentul că superioritatea
pretinsă a limbii engleze ar proveni în parte din caracterul ei
analitic: ar fi, se zice, cea mai analitică dintre toate limbile europene; dar
cu drept cuvînt tov. C Poghîrc afirmă că structura analitică a unei limbi
nu este numai decît un indiciu de superioritate. In ce ne priveşte, sîntem
mai radicali: nici un caracter, oricît de tipic ar fi pentru o anumită limbă,
nu stă şi nu a stat niciodată, in realitatea concretă, la temelia valorii acestei
limbi; un astfel de caracter, dacă s-ar dovedi teoreticeşte avantajos, ar
fi contrabalansat de fapt prin unele deficienţe legate solidar de propria lui
acţiune; de alt fel în limbile rivale n-ar fi greu de găsit caractere de altă
natură, dar cu acţiune compensatoare egal de avantajoasă. Toate aceste
observaţii sînt aplicabile, bine înţeles, unor limbi care trăiesc în acelaşi
cerc cultural şi care slujesc aceleiaşi forme de civilizaţie.
Odată părăsit planul judecăţilor de valoare ca fiind iluzoriu, ne rămîne
să arătăm că termenul „analitic" trebuie luat într-un înţeles mai larg
şi mai complet decît se face de obicei, şi că din acest punct de vedere o
limbă ca limba engleză, de pildă, nu se poate prevala cu o structură analitică
mai dezvoltată decît limbile romanice, între altele.
In înţeles strimt, care este înţelesul curent, o limbă analitică — prin
opoziţie cu limbile sintetice — este o limbă care foloseşte termeni speciali,
cuvinte-unelte, pentru a exprima raporturile gramaticale dintre diferitele
cuvinte ale frazei 2 . Termenul „analitic" se justifica prin faptul că o astfel
2
Cf. J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistigue, ed. II, Paris, 1943,
s. v. Analytique.