Atanasie Berzescu - Despre demnitate

Se ruga tot timpul. Privin-du-ne-n ochi, de la el parcă ne venealiniştea şi pacea.Tot în acea curte, zilnic, o mai vedeam şi pe FeliciaStoichescu. Era elevă la Şcoala Normală din Lugoj. Lucrasem,deci, cu ea. Mă vedea şi ea cum mă uitam la geam, privind-ocum se plimbă. Îmi făcea semn din cap că totul merge bine. N-adeclarat nimic. Mă bucuram de curajul şi dăruirea ei. Deseori nefăcea semne. După un timp s-a eliberat.Grupul nostru era ţinut acolo pentru formarea dosarelor învederea procesului. Paza era formată din ostaşi ai securităţii.Aveam un sergent, Gherga Ion din Rusca, aproape de Teregova.Venea la mine şi, zeflemitor, mă întreba:— “Ce, d-le profesor, aţi vrut să ajungeţi ministru? Vedeţică nu v-a mers. Acuma staţi ca un căţel în lanţ.”Nu eram supărat pe el. Era un biet ţăran, fără acelechilibru şi bun simţ la ţăranului român, caracteristic, de altfel,întregului popor. Făcea o excepţie de la regulă, fiind uşormanevrat de comunişti, de securitate în special.Într-o zi am fost chemaţi la camera de anchetă pentrucompletarea dosarului. Au început cu mine, mi-au întins odeclaraţie pentru semnat. Era bătută la maşină. Am protestat. Laprotestul meu, anchetatorul, care nu era altul decât locotenentulMircu Vasile, îmi spune, atrăgându-mi atenţia că, dacă nusemnez, voi fi dus din nou la Caransebeş, unde voi lua de lacapăt tot procesul de anchetă, trecând prin toate fazele de torturi.Până la urmă am fost obligat să semnez. Cu asta, adică cuobligaţia de a semna declaraţiile măsluite de ei, am fost lăsaţitoţi în pace până la proces. În luna septembrie 1949, de lasecuritate am fost duşi la penitenciarul din Lugoj. Aici viaţa nise părea mai liniştită. Primeam mâncare de trei ori pe zi şiaveam o oră de plimbare. Ne bucuram de condiţii de viaţă mai115