Atanasie Berzescu - Despre demnitate

febră mare, să tuşească şi să nu mai poată mânca. Batem în uşă,raportăm că-i bolnav destul de grav, dar nimeni nimic. Nici n-auvenit să-l vadă, cel puţin. La vizita medicală, medicul semulţumea cu consultul. În rest, nimic. Fără nici un fel detratament, îşi ducea boala cu resemnare. Noaptea transpira şituşea întruna. După cum am mai spus, poftă de mâncare nuavea. Sub ochii noştri, la sfârşitul lui aprilie 1950 s-a stins. Amurit întins pe prici lângă mine. Dimineaţa am văzut că nu maimişcă. Înţepenise sub pătura zdrenţuită.Încă unul, pe lângă cei mulţi, trecuse în veşnicie, fără caAdministraţia să mişte un deget, să ia o măsură. Cu bună ştiinţăau săvârşit crima. Se înscrie în planul lor de asasinare aîntregului neam românesc. Ruşii, cu premeditare, urmăreauexterminarea neamului nostru.Pe la început de mai 1950, rămânem în celula 309 numaitrei oameni: generalul Ion Arbore, locotenentul Nedelcu şi cumine.Nu după mult timp, prinseră să umble un ofiţer şi un civil,din celulă în celulă, şi întrebau pe fiecare ce meserie are. Nuştiam de ce fac lucrul ăsta. După o vreme, generalul Arbore nespune ce credea el despre treaba asta şi anume că ei vor săscoată oameni cu meserie în fabrică. Stând şi gândind, deodatămivine-n minte o idee. Când mai vin prin celule, întrebând demeseriaşi, eu voi declara că sunt tâmplar. Cunoşteam destul debine tâmplăria. Nu aveam teamă. Speram c-o să fie bine.Erau zile de mai, când soarele cu razele lui începuse sărăzbată şi-n celula noastră. Soare de mai cu nădejdi de mai bine.Într-o zi se deschide iarăşi uşa celulei şi întreabă de meseriaşi.Eu ies în faţă şi le spun că sunt tâmplar. Mă notează şi închiduşa.140