Atanasie Berzescu - Despre demnitate

De la acest victorios şi Sfânt Crăciun al anului 1963,porţile ţarcurilor nu s-au mai închis. Ne plimbam în voie, de launii la alţii, fără să ne mai bruscheze nimeni. De la dispariţia luiIoaniţescu şi a ofiţerului politic, nici gardienii care ne bruscau n-au mai apărut prin colonie.Norii negri de pe cerul Peripravei s-au împrăştiat.Respiram uşuraţi, beţi parcă de mulţumire.A fost un Crăciun frumos, după câte-mi amintesc, cucolinde şi bunăvoie între noi. Preoţii noştri şi-au făcut simţităprezenţa. Mulţi ne-am împărtăşit prin strădania preoţilor careaveau sfânta cuminecătură ascunsă în tivul hainelor lor.Iată-ne şi-n anul 1964. Era anul în care ne luam rămas bunde la Periprava. Adesea, gândul meu zbura spre Ion V.Georgescu. Aveam să-l întâlnesc afară şi să mai stăm împreunăîncă 14 ani, timp în care am învăţat multe de la el.Cât am mai stat la Periprava, după biruinţa asupra luiAngheliu, mă împărtăşisem iarăşi din frumuseţea pădurii Letea.Nu mai vedeam şerpăria din ea şi moartea prin rădăcinilearborilor asemenea celor de la tropice. De când am scăpat despaima reeducării, lumea se liniştise. Eliberările se făceau latermen. Anchetele se răriseră mult de tot. Speranţele noastrecreşteau o dată cu mireasma florilor de primăvară.Cu urmele cătuşelor groase şi ale lanţurilor grele, purtateprin nenumărate închisori, visam la o doină pe plai de munte,din fluier cântată, dusă departe prin ecouri, îngânată în spaţiulmioritic.Visam la ţara cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene,învingători ai zmeului din poveste.329