Atanasie Berzescu - Despre demnitate

punându-l la curent cu toată odiseea mea. Mi-a tratat toatădantura, care mai rămăsese întreagă din bătăile lui Moiş laCaransebeş. În timpul acesta, Coller se făcea simţit în totAiudul. Din salonul 10 au fost scoşi bolnavi nevindecaţi şi duşipe Celular sau la Zarcă, ca apoi la o nouă reactivare a procesuluipulmonar să-i aducă înapoi, de data asta pentru a muri. Dar...poporul român are o vorbă din bătrâni:— “Nu mor caii când mor câinii!”Aşa a fost cu Zeana, Cepi, Dragon, Voichin şi alţii. N-aumurit, deşi fuseseră programaţi pentru asta.Ofiţerul politic, destul de des, se arăta prin salonul morţii.Insistent, la fiecare pat, măsura şi cântărea cu privirea. Parcă-şifotografia clienţii. Nu-i venea să creadă că n-am murit. Coller n-a venit niciodată pe la noi. Fugea ca de moarte de T.B.C. Nici nuvoia să audă.Crăciunul se apropia de noi. În sinele nostru, trăiamcolindele, cântându-le în gând fiecare după datina colţului deţară de unde veneam. Am uitat să vă spun că, prin octombrie, peLungu, vecinul meu de pat din dreapta, l-au scos din spital. Înlocul lui m-am mutat eu, unde am rămas până în toamna anului1956, când am fost aruncat la secţia a II-a, T.B.C. Deci am statîn acelaşi pat, în acelaşi loc, doi ani. De atunci, de când m-ammutat în patul respectiv, după cum vom mai vedea, au trecutmulte, şi bune, şi rele, peste capul nostru. În locul meu s-a mutating. Dragon.Dacă am ajuns la capitolul aducerii aminte de celescăpate, să vi le povestesc acum, spunându-vă una bună, tot dintimpul lunii mai 1954.Eu, fiind aici venit din fabrică, din câmpul muncii, veneaula mine camarazii mei de muncă să mă vadă. Primeam de la eiraţia mea de ţigări pe o lună de zile. Când şi când, atunci când198