Atanasie Berzescu - Despre demnitate

La Budapesta ajungem pe ziuă. De data aceasta toatăUngaria am traversat-o la lumina zilei. Este o ţară binecuvântatăde Dumnezeu, frumoasă şi bine îngrijită. Toate localităţile erauaşa de arătoase că nu se putea să nu fie admirate. Oprirea înBudapesta a fost de mai lungă durată, pe malul Dunării. De aiciiarăşi la drum. Spre seară ajungem la Seghedin, un oraş mare şifrumos. Şi eu, şi Nadina dădeam dovadă de multă nerăbdare. Nevoiam acasă. Pe măsură ce ne apropiem de ţară, zăpada se facetot mai mare. Afară ninge cu fulgi mari şi deşi. La vamă trecemfără dificultate.Suntem în ţară. Bucuria este mare. Se citeşte pe faţanoastră. Ne îndreptăm spre Arad. Suntem în plină noapte, orele22. Când opreşte în Arad, în piaţă, eu mă dau jos din autocar.Nadina coboară şi ea cu bagajele ei, ajut să le dea jos. Când măuit la locul unde erau bagajele mele, amândouă erau date jos.Strig la cel care se chinuia cu ele.— “Ce faci, măi omule? Acestea sunt ale mele. Te rog,pune-le la locul lor!”— Păi să vedeţi că vreau să le scot pe ale mele. Am să lepun iarăşi la locul lor.”Sub ochii mei au fost puse de unde le-a luat. Rămâneamfără ele dacă nu mă dădeam jos din autocar.Jos, Nadina era aşteptată de mama ei. O îmbrăţişez cumultă căldură şi ne despărţim. Stătusem o lună de zile cu ea laAron şi la Leni în Germania. De atunci, nu mai ştiu nimic de ea.Din Arad zburăm prin zăpadă spre Timişoara. Drumul eradestul de anevoios pentru autocar. Se vedea cum din înaltulcerului, la lumina farurilor, fulgii de zăpadă se lăsau alene pepământ. Era 8 ianuarie 1993. În faţa Catedralei, autocarul, obositşi troznind din toate încheieturile, se opreşte din mers.Ajunsesem la orele 24 din noapte.375