Atanasie Berzescu - Despre demnitate

— Na, că mai făcui una crudă, mi-am zis în gândul meu.Asta îmi mai trebuia acum. Slăbit eram. Febră mare încă maifăceam. Cu asta, le aveam pe toate acum pe capul meu.Se făcuse închiderea. Până să vină medicul era târziu. Ceidin salon, din jurul meu, îmi dau o lingură de sare cu puţină apă.Ţin-te acum la necaz. Sarea a început să mă ardă pe esofag. Numai ştiam ce să fac. Zeana era lângă mine. Altă soluţie nu aveanici el. De la o vreme, sângele s-a oprit. A doua zi, Costin,auzind cele întâmplate, îmi face nişte injecţii de coagulareasângelui. A durat acest proces al hemoptiziei multe zile la rând,dar din ce în ce mai puţin.De la o vreme s-a oprit. Eu arătam ca o stafie, slăbit şipierit de tot. De-abia mai puteam vorbi. Nu mai îndrăzneam sămă ridic din pat, de frica hemoptiziei. Când s-au liniştit de totplămânii mei, am fost dus la control din nou. Plămânii selimpeziseră, dar în schimb a apărut la stângul o cavernă de toatăgroaza. Iată cauza hemoptiziei. Na, mi-am zis eu, acum sunt unom aranjat. Nu mult după aceea începe expectoraţia. Febra a maicedat un pic, dar se ţinea tot în jur de 39 de grade. Cu toate asteape capul meu, intrasem bine în luna august 1954.Se apropia toamna. Doctorul Costin avea o grijă deosebităşi se apropiase mult de tot de mine. Cum eram eu mai mic destatură, destul de brunet, slab şi pricăjit, rămăseseră numai ochiide mine, boldănoşi. Stând turceşte în pat, arătam ca un broscoicu ochii mari.— “Mă, tu arăţi acum ca un broscoi!”, îmi zice Costinîntr-o zi când intră în salon. Atât i-a trebuit vulgului, c-a şiprins-o din zbor. De atunci, broscoi mi-a rămas numele cât amstat în spital, până în toamna anului 1956, când am fost dus lasecţia a II-a T.B.C.193