Atanasie Berzescu - Despre demnitate

În mijloc de ţară dobrogeană, frumoasă ca o grădină derai, se ascunde undeva, printre uşoare coline, scăldate de razelesoarelui strălucitor, un loc al pătimirii neamului românesc.Acolo era iadul, acolo era Noua-Culme. Fiecare baracă aveadouă camere unde încăpeau cam 40-50 de oameni, claie pestegrămadă. Toate geamurile erau date cu var, aşa cum am maispus, pe din afară, ca să nu se poată vedea ce se petrece prinlagăr. Deşi erau multe geamuri, lumina era slabă, ca-ntr-unamurg. De când ne sculam şi până la culcare, la ora 9 seara, nuaveam voie să stăm în pat. Pe mijlocul camerei era o bancă pecare de abia încăpeau zece oameni. Cei 40-50 de oameni, perând numai, de abia reuşeam să ne odihnim un pic. Ne dureaupicioarele, ne durea spatele, ne vâjâiau urechile, mâinile sebălăngăneau pe lângă corp. Clipă de clipă trăiam în chinurileiadului. Calvarul nostru, calvarul neamului românesc în raiulcomunist. Dacă îndrăzneam să ne aşezăm un minut pe pat sedeschidea uşa şi eram chemaţi afară de gardian. Acolo eraugealaţi cu bâtele în mâinile lor, ca ale minerilor, care seaşterneau pe noi lovind pe unde nimereau.Odată, am avut şi eu norocul să fiu mângâiat de un astfelde par, lung de doi metri. Am rezistat, dar nici până azi nu l-amuitat. Regimul acesta de cameră îl aveam cu toţi, chiar şi cei carenu puteau ieşi la muncă, fiind prea bătrâni sau bolnavi.Bineînţeles, cei care ieşeau la lucru aveau iadul lor. În camerăsau la lucru, chinurile se consumau fără excepţie. Nimeni care atrecut prin Noua-Culme nu poate spune că a avut norocul şi ascăpat într-o zi fără a fi batjocorit. Cei care erau la cameră, searala culcare, picau în pat istoviţi, mai rău ca într-o zi de muncă.Acest fel de viaţă s-a desfăşurat pe un lung şir de ani. Eul-am apucat aproape doi ani, aici la Noua-Culme, din septembrie1958 şi până în mai 1960, când am fost duşi la Periprava, la stuf.254